Traieste clipa!

A. : Incerc sa urmez indemnul : "Traieste clipa!" .

Teo: Acest indemn are in el un potential de lumina deosebit de mare, dar cei mai multi se opresc la intelesul superficial.

Traieste clipa, adica nu te lasa ingreunat de amintiri si inghitit de eforturile destinate delectarilor viitoare, bucura-te de prezent. E oare posibil? Adica efectiv, nu doar ca mutare a atentiei asupra evenimentelor mai apropiate. Orice minte matura si sincera stie ca este cum trecutul a cladit-o si realizeaza ca insasi functionarea ei e o goana continua spre realizarea unui plan, unui vis doritor de mai bine. In lumina acestei sinceritati se adevereste faptul ca aceasta clipa, acest aici si acum nu exista decit ca o granita fara latime intre miscarile din trecut si cele viitoare. Ca sa faci ceva aici si acum , eventual sa te bucuri, trebuie cumva sa te opresti. Cum sa te opresti pe o granita fara latime?

Aceasta granita fara latime insa e singurul loc unde ne putem manifesta. Din perspectiva aceasta clipa e singura care exista, caci trecutul a fost iar viitorul nu e inca. Deci orice am vrea noi, nu putem sa traim decit in prezent. Sa traim, adica sa simtim – direct si din amintiri, sa cintarim in gind si sa alegem cam incotro sa ne continuam miscarea. Toate astea acum, aici, pe granita fara latime. Pare imposibil.

Si totusi functioneaza. De ce?

De ce avem senzatia de stabilitate a momentului prezent, fiind cuprinsi de fapt in curentul fara de oprire al existentei?

Daca m-ai putut urmari pina aici inseamna ca ai ce iti trebuie pentru a afla si raspunsul la aceste din urma intrebari.

A: Cum? Sau unde sa caut raspunsul?

Teo: Raspunsul scurt: meditatie .

A: Eu nu cred ca stiu efectiv sa meditez, nu sint sigur ca stiu ce inseamna asta.

Teo: Meditatia e si traire, si rugaciune si intelegere, la un loc.

Meditatia mai e si concentrare. Iar concentrarea nu e uitarea tuturor cunostintelor exceptind cele despre subiectul asupra caruia meditezi. Concentrarea inseamna folosirea tuturor cunostintelor in incercarea de a oglindii in detaliu fenomenul asupra caruia meditezi. Iar cunostintele nu sunt doar cele aflate din surse exterioare, ci , in egala masura, si cele rezultate din experimentarile launtrice.

A: Cum poate fi meditatia si rugaciune?

Teo: Nu doar ca poate fi, trebuie sa fie. Sentimentul prezentei lui Dumnezeu e si fundamentul oricarei rugaciuni, si principalul efect al rugaciunii. Iar acest sentiment e precum o ancora, care te fereste de ratacirea totala. E reperul care nu se stinge nici cind toate se sting. Asa ca de te simti in afara rugaciunii la un moment dat, opreste-te.

A: Ei, acum ma faci sa-mi fie teama.

Teo: Asta-i bine. De necunoscut doar nebunii nu se tem.

Uite, ca sa-ti dau putin curaj - nu trebuie sa faci din rastimpurile de meditatie ceva strain de viata ta , de firea ta. Efortul de a ramine cu partea care e a lumii din tine, prins in ale lumii, dar detasat cu partea pe care o simti ca de la sine poate privi totul din afara, acest efort poate insoti fiecare clipa a ta. Si asta e si meditatie, si rugaciune, si cel mai inalt fel de a trai . Asa, si doar asa, te indemn: Traieste clipa!

Omul e iubire, (...)

A.: Omul e iubire,(...)

Teo: Nu doar.

Cind privim atenti ce si cum cu tendintele inimii, vedem ca tot ce intra in contact cu noi , fie persoane, fie lucruri, fie locuri…, din afara noastra sau din noi, reale sau doar imaginate, stau la pinda avind un singur tel - sa acapareze cit mai mult din iubirea noastra.

Cum ne nastem fara experienta, incepem prin a ne lasa iubirea sa curga din noi inspre ceea ce instinctele ne demonstreaza ca merita, spre propriul suflu de viata, spre locul cel mai asemanator cu cel abia parasit, spre cei si cele peste care ne-am deschis mai intii ochii…. Mai apoi experientele taie in mintea noastra vai noi pe care dorurile se rostogolesc, iar directiile le alegem atit instinctiv ori inertial, cit si cu buna stiinta. Le lasam adeseori sa goneasca sub propia greutate, dar pe unele le si impingem cu ambitie. Durerile fie ca incep sau se termina cu temeri, ridica dealuri si munti in calea acestor ape ale afectivitatii, iar placerile afunda depresiuni, unde a curge vine de la sine. Patimile taie hauri adinci, formind cascade, pe care daca nu le oprim la timp, ne pot consuma cu totul.

Goana aceasta a iubirii o numim viata, iar cele ce ne trag spre ele iubirea o fac din instinct de supravietuire, caci valurile iubirii noastre sint cele ce le tin in viata.

Asa ca daca privim in jur sau la noi insine avem in fata gradinile pe care iubirile noastre le-au udat. Cind facem asta mai mereu suntem surprinsi, fiindca vedem multe ce nu ne plac si intelegem greu cum de exista rau si urit cind noi am iubit doar binele si frumosul.

Intilnesc adesea indemnuri la a iubi, de parca ar exista cineva care sa poata sa nu o faca. Putem alege, dar numai ce iubim, nu daca iubim. Pina si ura e o iubire, a visului de a nu mai fi sub influenta a ceea ce urim. Pina si delasarea cea mai intunecata e o iubire, iubirea lipsei oricarui efort. Iar experienta de viata se zideste din amintirile iubirilor, pe care le-am schimbat in timp, tot cautind ceva ce sa ne merite iubirea .

Omul insa nu e doar iubire, ci si gradina, ce are nevoie sa fie iubita pentru a exista.

REcaderea in Ego

Foto: Oglinda simbolica

A: "Intr-adevar, daca, dupa ce au scapat de intinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, se incurca iarasi si sunt biruiti de ele, starea lor de pe urma se face mai rea decat cea dintai.” 2 Petru 2:20 (NT)

Asadar, cunoasterea Adevarului nu este o operatiune simpla si banala, disponibila pentru toata lumea, cum poate parea in aparenta; ci este o chemare scumpa,... riscanta si care nu ofera cale de intoarcere odata ce ai fost ales, asa cum spune si versetul. Dupa ce ai fost adus in El si ai gustat din Adevar, nu te mai poti intoarce la felul tau de viata cu care erai obisnuit, nici la ale tale obiceiuri, chiar de intreaga lume ti-ar sta impotriva. De ce? Pentru ca tu ai aflat... pentru ca tu stii... pentru ca tu ai gustat din ceva la care nu multi au acces si pentru ca instinctiv SIMTI ca aceea e SINGURA realitate care ramane in picioare la final... .

　

Teo: Citatul amintit de tine (ce e la rindu-i o reamintire a pildei hristice pe aceasta tema) exprima aproape opusul a ceea ce afirmi tu mai jos. Daca nu cazi in reflexul supararii pe aceasta remarca a mea, reciteste scrisele din citat pe fondul unei atitudini mai modeste. De vei reusi, vei vedea ca apostolul subliniaza tocmai faptul ca nici macar cei mai daruiti dintre oameni, "ce au scapat de intinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului..." nu au victoria asigurata, daca "se incurca iarasi si sunt biruiti...". Asa ca faptul " ca tu ai aflat...pt ca stii...pt ca ai gustat..." nu e garantie ca nu ai "cale de intoarcere odata ce ai fost ales".

Cum usor se vede si din postarile pe teme spirituale de pe net, lumea-i plina de expresii ale asumarii de catre ego chiar si a celor mai deosebite trairi. Adica de manifestari ale oamenilor care, ajungind in posesia unor cunostinte si experiente mai inalte, pica in pacatul mindriei, asumindu-si nu doar meritul eforturilor depuse, ci si statutul de ales, de fiinta aparte, din capul locului speciala si de neasemanat cu gloata.

De fapt de aceasta incercare nu scapa nimeni, si ramine deschisa pe tot parcursul Caii, si chiar daca e adevarat ca experimentarea unor trairi ce iti prilejuiesc gustarea celor de dincolo de materialitate se constituie intr-un ajutor exceptional in a iti sustine rivna pentru inaltimi , tot adevarat este si ca noile energii dobindite odata cu parcurgerea acestor experiente pot fi foarte usor folosite de catre slabiciunile noastre, odata aduse in puterea egoului, fapt ce se soldeaza cu o cadere extrem de pagubitoare.

Pilda hristica unde sintem avertizati de pericolul recaderii :

" Duhul necurat, cind iese afara dintr-un om, umbla prin locuri fara apa si cauta odihna. Fiindca nu o gaseste zice: "Ma voi intoarce in casa mea, de unde am iesit."

Si cind vine, o gaseste maturata si impodobita.

Atunci se duce si mai ia cu el alte sapte duhuri mai rele decit el, intra impreuna in casa, se aseaza in ea si starea de pe urma a omului acela ajunge mai rea decit cea dintii. "

Luca 11.24

Iar dovada clara ca nici macar El, Iisus, nu a fost ferit de ispita mindriei o gasim si in Luca 4.1 .

Sa luam aminte deci si sa ne incordam atentia imediat ce simtim in noi inclinatia de a ne considera persoane speciale doar pentru ca am reusit sa scoatem o parte din mizeria din noi.

Un an de Dialog

S-au adunat zile cit sa incapa intr-un an de cind asezam in acest colt de tablita cerata virtuala semne oglindind preocupari de spirit. Suntem incintati de numarul mare de prieteni, nadajduind ca macar o zi din anul trecut a fost mai insorita pentru fiecare dintre ei si datorita cuvintelor citite aici. Speram sa raminem si pe mai departe precum o fintina cu apa buna, care asteapta pe oricine, oricind. Fie-ne dupa curatenia inimii si limpezimea mintii!

Zidirea launtrica

Eram deja trecut binisor prin ale vietii si aveau deja oarece vechime preocuparile mele din domeniul zidirii launtrice, cind am observat ca totusi, contrar asteptarilor, linistirea nu doar ca nu se oprise peste mine, ci se indeparta.

Cit timp ma cufundam in studiu launtric cele din lume dispareau pentru mine, dar cind reveneam in lume interesele cu tot cortegiul lor de dorinte si temeri ma cotropeau precum uraganele, cu o forta cu atit mai mare cu cit intirziasem mai mult in refugiul launtric. Erau atitea de facut si atitea de cunoscut, multe de ocolit, multe de sustinut si multe de cautat…, iar eu aveam o asa de mare energie …, dar nu puteam fi decit intr-un singur loc odata, iar fiecare destinatie atinsa se transforma intr-o intersectie cu infinite ramificatii; grijile nu le puteam abandona, caci ele erau lipite de oricare dorinta , dar nici nu le puteam retine deoarece imi paralizau orice miscare… .

Cum nu trebuia sa caut raspunsul direct la Invatatorul meu decit dupa ce ma simteam cu datoria fata de aceasta neintelegere implinita, am intirziat destul de mult in acea situatie, parte lasindu-ma impins de inertii, parte renuntind cu mai mult sau mai putin discernamint in alegeri…, cumva supravietuind launtric rezemat de certitudinea ca Cel de sus imi stie buna credinta si imi va veni in intimpinare. Stiam bine ca teoria indica fara dubii ca renuntarea e solutia pentru aflarea pacii, dar la cit sa renunti fara sa te simti cu datoria nefacuta, fiindca stiam tot foarte bine ca simtamintul datoriei implinite e conditia pentru impacarea cu sine in lume fiind. Unde sa te opresti astfel incit sa te simti cu datoria implinita fara sa te pierzi pe sine? Detasat fiind vezi usor ca viata de fapt e simpla si ca dorintele noastre o complica, dar cum sa ramii detasat dar si implicat, incit detasarea sa nu fie ocolire a vietii?

Ma gindesc ca acum va asteptati sa va spun raspunsul aflat pentru aceste intrebari, solutia gasita.

Nu o sa o fac. Pentru ca nu-l am decit pe cel ce ma priveste, si pentru ca stiu acum ca zbaterea pentru a afla un astfel de raspuns face parte din el, din raspuns, sau din solutie, altfel spus.

Dar am sa va spun raspunsul primit de la Invatatorul meu:

"Se facea ca ma inaltam ca tras in sus, inspre un cer ce nu parea nici de zi, nici de noapte, asa lungit pe spate cum eram. Si ma tot inaltam, linistindu-ma si limpezindu-ma pe masura ce urcam. Apoi, in profunzimea spatiului am zarit ceva. M-am apropiat repede de ce zarisem continuind sa urc si am descoperit ca era un zid, un tavan de piatra zidita, intins cit se putea vedea. M-am lipit de acel tavan si am inceput sa caut o deschidere, prin care sa-l depasesc si sa-mi pot continua urcusul. Dar nu se zarea nicio fisura macar , pietrele acelea imense fiind perfect imbinate, asemenea constructiilor incase. Repede m-a cuprins disperarea, si alergam in toate directiile grabit foarte sa gasesc o trecere. Negasind m-am oprit si am inceput sa scrutez departarile in lungul si-n latul zidului, deslusind repede oarece protuberanta a constructiei, nu foarte departe. M-am repezit intr-acolo, dar nu am descoperit decit o piatra–caramida mai mare decit celelalte, si de aceea iesita in afara . Am privit iar in departari si am zarit o alta protuberanta. M-am napustit si intr-acolo, si am dat tot peste o mare caramida de piatra. Si am continuat asa, sa cercetez alte si alte locuri unde parea sa fie o deschidere, dar care se dovedeau a fi intarituri ale zidului …, pina m-am trezit."

Unde gasim Intelepciunea?

M.M: Da, asa este, cum scriem asa gandim. Cat despre tine, in afara de faptul ca scrii frumos , ai o parere si o gandire profunda si chiar daca ideile si conceptele le-am mai gasit in multe alte carti, tu le imbraci intr-un stil propriu. Si mai cred despre tine , in afara faptului ca citesti mult - ca ai un suflet atat de frumos si deschis incat ai acces la inspiratia divina. Ai scris vreo carte, sau te-ai gandit ca esti atat de talentat incat sa scrii o carte ? Cred ca ai nevoie doar de un subiect si o provocare si restul vine de la sine...

Teo: Asa cum ai perceput si tu, subiectele abordate pe acest blog se regasesc in nenumarate alte inscrisuri, singura scuza pentru ca le-am afisat fiind tocmai "culoarea personala", pe care nu o pretuiesc ca pe un mijloc de afirmare, ci doar ca pe o facilitare a apropierii de intelepciune a celor cu nuante launtrice asemenatoare alor mele.

Am mai fost sfatuit sa incerc alcatuirea unei carti, dar nu suficient de argumentat incit sa ma convinga ca un asemenea demers ar fi viabil. Pina una, alta e limpede ca cei ce cauta intelepciune in timpurile astea au din belsug unde sa o afle, caci se adevereste o celebra profetie si pamintul s-a umplut de invatatura precum fundul marilor de apa.

Pot promite insa ca atit timp cit voi avea semne ca ce scriem aici intereseaza, si de va fi posibil, ma voi folosi de darurile primite si amintite de tine pentru a continua dialogul , binenteles atenti la sens.

A STI - piedica sau ajutor in evolutie?

Amidi: De ce mi se pare greu sa aplic ceea ce cunosc teoretic? Pentru ca incerc sa cunosc totul despre domeniu, gandindu-ma ca atunci cand o sa ating un anumit nivel, voi si experimenta. Si tot aman – uneori la infinit - pt ca a cunoaste totul poate dura o eternitate.

Teo: Analizind in mare, doua sint modurile prin care deprinderea de a sti poate deveni o piedica in evolutia spirituala.

Pentru cei mai avansati, una dintre vamile din urma este aceea ce tine de atasamentul fata de ce stii si fata de nevoia de a cunoaste .

A sti e una dintre fortele fundamentale ale vietii si pentru omul pornit pe Cale exista o perioada cind aceasta forta asigura principalul combustibil al dezvoltarii launtrice. Asa este si cu a avea, e o etapa de dezvoltare launtrica in care trebuie sa acumulezi material, ca sa progresezi launtric. Sau a simti - pe o parte a cresterii spirituale domeniul simturilor e dominant. Dar si pe a avea, si pe a simti si chiar si pe a sti trebuie sa le lasi in urma launtric, la un moment dat, daca vrei sa continui Drumul.

Pentru incepatori, tendinta de a confunda cunoasterea teoretica a experientei altora cu experimentarea efectiva e una dintre cele mai alunecoase piedici. Imaginarea parcursului e un imbold firesc cind te interesezi de drum, dar tot imaginarea se poate solda si cu doua tare greu de depasit, pierderea interesului pentru a parcurge efectiv drumul , odata ce simti ca ai fost deja acolo ( in imaginatie parcursul e mai usor si mai grabnic) si rigidizarea launtrica data de preconceptiile cladite in procesul de prefigurare .

Riscurile "zborului" spiritual

Amidi: Aceasta fraza: " Cele inalte ale lumii te pot duce pina la marginea prapastiei, dar pentru a o trece nu-ti mai pot fi de folos. Trebuie sa inveti sa zbori, sa te desprinzi de ce te sustinea fara a te pierde in hau.", de final, e descurajatoare, pentru ca pare a nu te sustine nimic in efortul spiritual, iar pericolul de a te prabusi e atit de mare incit te intrebi de ce asa riscant?

Teo: Daca analizezi oricare situatie din viata ta vei observa ca fiecare moment e caracterizat de un anumit potential, potential la care ai ajuns investind energie si timp. Acest potential iti sta la dispozitie atit pentru a continua sa te zidesti, dar si ca inaltime de la care te poti prabusi. Insa efortul facut pentru a ajunge unde esti a crescut in tine si deprinderile necesare pentru a face din noua situatie una pe care o poti stapini.

Altfel spus, Calea e greu de parcurs tocmai pentru a te determina sa asezi in tine virtutile necesare stapinirii potentelor specifice fiecarei trepte de evolutie. Iar asa numitele vami exista pentru a te impiedica sa-ti asumi riscuri ce-ti depasesc puterile.

Cit despre riscuri in sine, ele sint inerente starii de libertate.

Lumea de dincolo de Lume

Amidi: Ai facut acum ceva timp o afirmatie: "Venim pe lume pentru ca sintem deja atasati de ea." Putem alege sa ne detasam definitiv de lume si sa iesim din sirul existentelor? Si atunci, in ce lume ramanem?

Teo: Cu toate ca intrebarea asta, privita doar la suprafata, are in ea o eroare de logica, care poate stirni zimbet ( dincolo de detasarea totala de lume, cum mai poate fi o lume?) , exprima cum nu se poate mai clar felul in care percep oamenii, marea majoritate, demersurile spirituale in general.

Inteleptii afirma ca intre Lume si Spirit este o prapastie, peste care nu poti trece pe nimeni chiar pod de aur construind. Poti cel mult sa ajuti la cresterea setei pentru inaltimi . Fiecare om trebuie sa-si construiasca in sine insusirile necesare pentru a fi in stare sa faca acest mare salt in evolutia sa launtrica.

Mai mult, si doar pentru a vedea dincolo de prapastie tine tot de factorii launtrici, asa se face ca Invatatorii oamenilor s-au folosit de varii metafore pentru a putea da indicii despre cum e Imparatia, pe de o parte deoarece metafora incarca cu maxim de expresivitate cuvintul , iar pe de alta, fiindca metafora isi descarca treptat continutul , pe masura dezvoltarii mintii ce-i cauta intelesul.

Mie , de exemplu, aceastea imi par cele mai clare descrieri ale "Lumii" de dincolo de Lume:

In ce priveste locul: " Nu se va zice: "Uite-o aici" sau: "Uite-o acolo" Caci iata, imparatia lui Dumnezeu este in mijlocul vostru. "

Luca 17.21

In ce priveste forma: " Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, "

Ioan 17.3

Cele inalte ale lumii te pot duce pina la marginea prapastiei, dar pentru a o trece nu-ti mai pot fi de folos. Trebuie sa inveti sa zbori, sa te desprinzi de ce te sustinea fara a te pierde in hau.

Detasarea de frumos/urat

Amidi: Cum poti privi uratul/frumosul cu detasare, fara sa te implici, fara sa il judeci?

Teo: Detasarea de lume nu inseamna neparticipare la spectacolul ei, ce-i un amestec involburat de contrarii. De fapt nici nu e posibila o neimplicare in lumesc atita vreme cit esti in lume. Existenta in ansamblu implica conexiunea cu materialitatea, deci si procesele de valorizare (judecare), bine/rau, frumos/urit…, sunt manifestari automate ale oricarei minti ( mintea fiind locul comun constiintei si materiei) .

Detasarea e starea ce, in trepte functie de virsta launtrica, face posibila vederea insasi a mintii, a proceselor mentale, si nu doar celor oglindite de catre ea – elementele, simturile, eul. Altfel spus, fara detasare launtrica constiinta se identifica pina la uitare de sine cu unul sau altul din aspectele lumii, considerind ca fiind sine una sau alta din formele lumii, de exemplu eul, sau un anumit simt, ori trupul…. De la un anumit nivel de detasare (care repet, nu e nici refuz de a mai misca ceea ce e lumesc in tine, nici indiferenta, ci e renuntare la a mai considera sine ceea ce nu e), realizezi ca nu exista in mod obiectiv nici frumos si nici urit. Cu cit iti e mai evident ca valorizarile depind de punctul la care le raportezi, cu atit esti mai aproape de adevar.

Asadar e firesc sa avem reactii specifice fata de ceea ce resimtim ca urit ori frumos, dar tot firesc este, de la o anumita virsta launtrica, sa le recunoastem valoarea egala pentru existenta si interdependenta dintre ele (orice straluceste o face arzind un element intunecat), si sa nu lasam ca reactiile noastre sa izvorasca doar de la suprafata firii noastre .

Repet: impilcarea in lume e de neocolit pentru om, dar detasarea launtrica nu inseamna lipsa implicarii in ale lumii, ci prilejuieste un anumit mod de a participa , din ce in ce mai constient de Sine.