Riscurile "zborului" spiritual

Amidi: Aceasta fraza: " Cele inalte ale lumii te pot duce pina la marginea prapastiei, dar pentru a o trece nu-ti mai pot fi de folos. Trebuie sa inveti sa zbori, sa te desprinzi de ce te sustinea fara a te pierde in hau.", de final, e descurajatoare, pentru ca pare a nu te sustine nimic in efortul spiritual, iar pericolul de a te prabusi e atit de mare incit te intrebi de ce asa riscant?

Teo: Daca analizezi oricare situatie din viata ta vei observa ca fiecare moment e caracterizat de un anumit potential, potential la care ai ajuns investind energie si timp. Acest potential iti sta la dispozitie atit pentru a continua sa te zidesti, dar si ca inaltime de la care te poti prabusi. Insa efortul facut pentru a ajunge unde esti a crescut in tine si deprinderile necesare pentru a face din noua situatie una pe care o poti stapini.

Altfel spus, Calea e greu de parcurs tocmai pentru a te determina sa asezi in tine virtutile necesare stapinirii potentelor specifice fiecarei trepte de evolutie. Iar asa numitele vami exista pentru a te impiedica sa-ti asumi riscuri ce-ti depasesc puterile.

Cit despre riscuri in sine, ele sint inerente starii de libertate.

Lumea de dincolo de Lume

Amidi: Ai facut acum ceva timp o afirmatie: "Venim pe lume pentru ca sintem deja atasati de ea." Putem alege sa ne detasam definitiv de lume si sa iesim din sirul existentelor? Si atunci, in ce lume ramanem?

Teo: Cu toate ca intrebarea asta, privita doar la suprafata, are in ea o eroare de logica, care poate stirni zimbet ( dincolo de detasarea totala de lume, cum mai poate fi o lume?) , exprima cum nu se poate mai clar felul in care percep oamenii, marea majoritate, demersurile spirituale in general.

Inteleptii afirma ca intre Lume si Spirit este o prapastie, peste care nu poti trece pe nimeni chiar pod de aur construind. Poti cel mult sa ajuti la cresterea setei pentru inaltimi . Fiecare om trebuie sa-si construiasca in sine insusirile necesare pentru a fi in stare sa faca acest mare salt in evolutia sa launtrica.

Mai mult, si doar pentru a vedea dincolo de prapastie tine tot de factorii launtrici, asa se face ca Invatatorii oamenilor s-au folosit de varii metafore pentru a putea da indicii despre cum e Imparatia, pe de o parte deoarece metafora incarca cu maxim de expresivitate cuvintul , iar pe de alta, fiindca metafora isi descarca treptat continutul , pe masura dezvoltarii mintii ce-i cauta intelesul.

Mie , de exemplu, aceastea imi par cele mai clare descrieri ale "Lumii" de dincolo de Lume:

In ce priveste locul: " Nu se va zice: "Uite-o aici" sau: "Uite-o acolo" Caci iata, imparatia lui Dumnezeu este in mijlocul vostru. "

Luca 17.21

In ce priveste forma: " Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, "

Ioan 17.3

Cele inalte ale lumii te pot duce pina la marginea prapastiei, dar pentru a o trece nu-ti mai pot fi de folos. Trebuie sa inveti sa zbori, sa te desprinzi de ce te sustinea fara a te pierde in hau.

Detasarea de frumos/urat

Amidi: Cum poti privi uratul/frumosul cu detasare, fara sa te implici, fara sa il judeci?

Teo: Detasarea de lume nu inseamna neparticipare la spectacolul ei, ce-i un amestec involburat de contrarii. De fapt nici nu e posibila o neimplicare in lumesc atita vreme cit esti in lume. Existenta in ansamblu implica conexiunea cu materialitatea, deci si procesele de valorizare (judecare), bine/rau, frumos/urit…, sunt manifestari automate ale oricarei minti ( mintea fiind locul comun constiintei si materiei) .

Detasarea e starea ce, in trepte functie de virsta launtrica, face posibila vederea insasi a mintii, a proceselor mentale, si nu doar celor oglindite de catre ea – elementele, simturile, eul. Altfel spus, fara detasare launtrica constiinta se identifica pina la uitare de sine cu unul sau altul din aspectele lumii, considerind ca fiind sine una sau alta din formele lumii, de exemplu eul, sau un anumit simt, ori trupul…. De la un anumit nivel de detasare (care repet, nu e nici refuz de a mai misca ceea ce e lumesc in tine, nici indiferenta, ci e renuntare la a mai considera sine ceea ce nu e), realizezi ca nu exista in mod obiectiv nici frumos si nici urit. Cu cit iti e mai evident ca valorizarile depind de punctul la care le raportezi, cu atit esti mai aproape de adevar.

Asadar e firesc sa avem reactii specifice fata de ceea ce resimtim ca urit ori frumos, dar tot firesc este, de la o anumita virsta launtrica, sa le recunoastem valoarea egala pentru existenta si interdependenta dintre ele (orice straluceste o face arzind un element intunecat), si sa nu lasam ca reactiile noastre sa izvorasca doar de la suprafata firii noastre .

Repet: impilcarea in lume e de neocolit pentru om, dar detasarea launtrica nu inseamna lipsa implicarii in ale lumii, ci prilejuieste un anumit mod de a participa , din ce in ce mai constient de Sine.

Evolutia prin Trecere

Amidi: Evolutia este un proces continuu ce nu inceteaza in momentul despartirii fizice de lumea aceasta. Este o afirmatie de-a ta. Asa sa fie oare sau odata ajunsi dincolo avem posibilitatea sa alegem sa facem un salt evolutiv imediat, dat fiind accesul la o cunoastere totala?

Teo: E suficient putin antrenament al atentiei pentru a realiza ca la trezirea din somn avem exact aceeasi starea launtrica generala cu cea din momentul adormirii. Cand cresti durata si intensitatea antrenarii atentiei asupra continutului mental din momentul adormirii, o sa observi ca primul gind de la trezire e continuarea ultimului gind dinaintea adormirii.

Tot astfel si cu moartea – nimeni dintre cei care nu au trecut pragul vederii in Duh (sau au accesul la o cunoastere totala, cum spui tu) nu se poate trezi dincolo cu o constructie launtrica mai inalta decit cea cu care a adormit. Iar cei care pot face asta au exersat-o inca din timpul vietii.

Asa cum nu-i suficient sa te culci pentru a progresa launtric, tot astfel nu-i suficient sa mori pentru a avea acces la Cunoastere.