Teo: Detasarea de lume nu inseamna neparticipare la spectacolul ei, ce-i un amestec involburat de contrarii. De fapt nici nu e posibila o neimplicare in lumesc atita vreme cit esti in lume. Existenta in ansamblu implica conexiunea cu materialitatea, deci si procesele de valorizare (judecare), bine/rau, frumos/urit…, sunt manifestari automate ale oricarei minti ( mintea fiind locul comun constiintei si materiei) .
Detasarea e starea ce, in trepte functie de virsta launtrica, face posibila vederea insasi a mintii, a proceselor mentale, si nu doar celor oglindite de catre ea – elementele, simturile, eul. Altfel spus, fara detasare launtrica constiinta se identifica pina la uitare de sine cu unul sau altul din aspectele lumii, considerind ca fiind sine una sau alta din formele lumii, de exemplu eul, sau un anumit simt, ori trupul…. De la un anumit nivel de detasare (care repet, nu e nici refuz de a mai misca ceea ce e lumesc in tine, nici indiferenta, ci e renuntare la a mai considera sine ceea ce nu e), realizezi ca nu exista in mod obiectiv nici frumos si nici urit. Cu cit iti e mai evident ca valorizarile depind de punctul la care le raportezi, cu atit esti mai aproape de adevar.
Asadar e firesc sa avem reactii specifice fata de ceea ce resimtim ca urit ori frumos, dar tot firesc este, de la o anumita virsta launtrica, sa le recunoastem valoarea egala pentru existenta si interdependenta dintre ele (orice straluceste o face arzind un element intunecat), si sa nu lasam ca reactiile noastre sa izvorasca doar de la suprafata firii noastre .
Repet: impilcarea in lume e de neocolit pentru om, dar detasarea launtrica nu inseamna lipsa implicarii in ale lumii, ci prilejuieste un anumit mod de a participa , din ce in ce mai constient de Sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu