luni, 12 decembrie 2011

A STI - piedica sau ajutor in evolutie?


Amidi: De ce mi se pare greu sa aplic ceea ce cunosc teoretic? Pentru ca incerc sa cunosc totul despre domeniu, gandindu-ma ca atunci cand o sa ating un anumit nivel, voi si experimenta. Si tot aman – uneori la infinit - pt ca a cunoaste totul poate dura o eternitate.

Teo: Analizind in mare, doua sint modurile prin care deprinderea de a sti poate deveni o piedica in evolutia spirituala.

Pentru cei mai avansati, una dintre vamile din urma este aceea ce tine de atasamentul fata de ce stii si fata de nevoia de a cunoaste .

A sti e una dintre fortele fundamentale ale vietii si pentru omul pornit pe Cale exista o perioada cind aceasta forta asigura principalul combustibil al dezvoltarii launtrice. Asa este si cu a avea, e o etapa de dezvoltare launtrica in care trebuie sa acumulezi material, ca sa progresezi launtric. Sau a simti - pe o parte a cresterii spirituale domeniul simturilor e dominant. Dar si pe a avea, si pe a simti si chiar si pe a sti trebuie sa le lasi in urma launtric, la un moment dat, daca vrei sa continui Drumul.

Pentru incepatori, tendinta de a confunda cunoasterea teoretica a experientei altora cu experimentarea efectiva e una dintre cele mai alunecoase piedici. Imaginarea parcursului e un imbold firesc cind te interesezi de drum, dar tot imaginarea se poate solda si cu doua tare greu de depasit, pierderea interesului pentru a parcurge efectiv drumul , odata ce simti ca ai fost deja acolo ( in imaginatie parcursul e mai usor si mai grabnic) si rigidizarea launtrica data de preconceptiile cladite in procesul de prefigurare .

miercuri, 30 noiembrie 2011

Riscurile "zborului" spiritual

Amidi: Aceasta fraza: " Cele inalte ale lumii te pot duce pina la marginea prapastiei, dar pentru a o trece nu-ti mai pot fi de folos. Trebuie sa inveti sa zbori, sa te desprinzi de ce te sustinea fara a te pierde in hau.", de final, e descurajatoare, pentru ca pare a nu te sustine nimic in efortul spiritual, iar pericolul de a te prabusi e atit de mare incit te intrebi de ce asa riscant?

Teo: Daca analizezi oricare situatie din viata ta vei observa ca fiecare moment e caracterizat de un anumit potential, potential la care ai ajuns investind energie si timp. Acest potential iti sta la dispozitie atit pentru a continua sa te zidesti, dar si ca inaltime de la care te poti prabusi. Insa efortul facut pentru a ajunge unde esti a crescut in tine si deprinderile necesare pentru a face din noua situatie una pe care o poti stapini.

Altfel spus, Calea e greu de parcurs tocmai pentru a te determina sa asezi in tine virtutile necesare stapinirii potentelor specifice fiecarei trepte de evolutie. Iar asa numitele vami exista pentru a te impiedica sa-ti asumi riscuri ce-ti depasesc puterile.
Cit despre riscuri in sine, ele sint inerente starii de libertate.

luni, 21 noiembrie 2011

Lumea de dincolo de Lume


Amidi: Ai facut acum ceva timp o afirmatie: "Venim pe lume pentru ca sintem deja atasati de ea." Putem alege sa ne detasam definitiv de lume si sa iesim din sirul existentelor? Si atunci, in ce lume ramanem?

Teo: Cu toate ca intrebarea asta, privita doar la suprafata, are in ea o eroare de logica, care poate stirni zimbet ( dincolo de detasarea totala de lume, cum mai poate fi o lume?) , exprima cum nu se poate mai clar felul in care percep oamenii, marea majoritate, demersurile spirituale in general.

Inteleptii afirma ca intre Lume si Spirit este o prapastie, peste care nu poti trece pe nimeni chiar pod de aur construind. Poti cel mult sa ajuti la cresterea setei pentru inaltimi . Fiecare om trebuie sa-si construiasca in sine insusirile necesare pentru a fi in stare sa faca acest mare salt in evolutia sa launtrica.

Mai mult, si doar pentru a vedea dincolo de prapastie tine tot de factorii launtrici, asa se face ca Invatatorii oamenilor s-au folosit de varii metafore pentru a putea da indicii despre cum e Imparatia, pe de o parte deoarece metafora incarca cu maxim de expresivitate cuvintul , iar pe de alta, fiindca metafora isi descarca treptat continutul , pe masura dezvoltarii mintii ce-i cauta intelesul.

Mie , de exemplu, aceastea imi par cele mai clare descrieri ale "Lumii" de dincolo de Lume:

In ce priveste locul: " Nu se va zice: "Uite-o aici" sau: "Uite-o acolo" Caci iata, imparatia lui Dumnezeu este in mijlocul vostru. "
Luca 17.21
In ce priveste forma: " Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, "
Ioan 17.3

Cele inalte ale lumii te pot duce pina la marginea prapastiei, dar pentru a o trece nu-ti mai pot fi de folos. Trebuie sa inveti sa zbori, sa te desprinzi de ce te sustinea fara a te pierde in hau.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Detasarea de frumos/urat

Amidi: Cum poti privi uratul/frumosul cu detasare, fara sa te implici, fara sa il judeci?

Teo: Detasarea de lume nu inseamna neparticipare la spectacolul ei, ce-i un amestec involburat de contrarii. De fapt nici nu e posibila o neimplicare in lumesc atita vreme cit esti in lume. Existenta in ansamblu implica conexiunea cu materialitatea, deci si procesele de valorizare (judecare), bine/rau, frumos/urit…, sunt manifestari automate ale oricarei minti ( mintea fiind locul comun constiintei si materiei) .
Detasarea e starea ce, in trepte functie de virsta launtrica, face posibila vederea insasi a mintii, a proceselor mentale, si nu doar celor oglindite de catre ea – elementele, simturile, eul. Altfel spus, fara detasare launtrica constiinta se identifica pina la uitare de sine cu unul sau altul din aspectele lumii, considerind ca fiind sine una sau alta din formele lumii, de exemplu eul, sau un anumit simt, ori trupul…. De la un anumit nivel de detasare (care repet, nu e nici refuz de a mai misca ceea ce e lumesc in tine, nici indiferenta, ci e renuntare la a mai considera sine ceea ce nu e), realizezi ca nu exista in mod obiectiv nici frumos si nici urit. Cu cit iti e mai evident ca valorizarile depind de punctul la care le raportezi, cu atit esti mai aproape de adevar.
Asadar e firesc sa avem reactii specifice fata de ceea ce resimtim ca urit ori frumos, dar tot firesc este, de la o anumita virsta launtrica, sa le recunoastem valoarea egala pentru existenta si interdependenta dintre ele (orice straluceste o face arzind un element intunecat), si sa nu lasam ca reactiile noastre sa izvorasca doar de la suprafata firii noastre .
Repet: impilcarea in lume e de neocolit pentru om, dar detasarea launtrica nu inseamna lipsa implicarii in ale lumii, ci prilejuieste un anumit mod de a participa , din ce in ce mai constient de Sine.

vineri, 4 noiembrie 2011

Evolutia prin Trecere


Amidi: Evolutia este un proces continuu ce nu inceteaza in momentul despartirii fizice de lumea aceasta. Este o afirmatie de-a ta. Asa sa fie oare sau odata ajunsi dincolo avem posibilitatea sa alegem sa facem un salt evolutiv imediat, dat fiind accesul la o cunoastere totala?

Teo: E suficient putin antrenament al atentiei pentru a realiza ca la trezirea din somn avem exact aceeasi starea launtrica generala cu cea din momentul adormirii. Cand cresti durata si intensitatea antrenarii atentiei asupra continutului mental din momentul adormirii, o sa observi ca primul gind de la trezire e continuarea ultimului gind dinaintea adormirii.

Tot astfel si cu moartea – nimeni dintre cei care nu au trecut pragul vederii in Duh (sau au accesul la o cunoastere totala, cum spui tu) nu se poate trezi dincolo cu o constructie launtrica mai inalta decit cea cu care a adormit. Iar cei care pot face asta au exersat-o inca din timpul vietii.
Asa cum nu-i suficient sa te culci pentru a progresa launtric, tot astfel nu-i suficient sa mori pentru a avea acces la Cunoastere.

vineri, 28 octombrie 2011

A Fi sau.......

Amidi: Ce presupune starea de a fi?

Teo: Cei care au trecut pragul vederii in Duh, spun ca au reusit aceasta tocmai prin trecerea launtrica de la a fi ceva (cineva, un sine) la a fi in Sine. Ceilalti se impart in credinciosi, care cred ca exista Duh, ce da viata Lumii si necredinciosi, care spun ca doar ce e manifest exista.

Uite, judecind chiar strict materialist, stiinta ne demonstreaza ca ceea ce noi resimtim ca fiind e doar o iluzie, caci privite indeaproape lucrurile se dezvaluie ca alcatuite din componente din ce in ce mai mici (ex.: atomii doar in aparenta par a fi mici sfere, caci in fapt iluzia invelisului sferic este data de trecerea in viteza a electronilor din alcatuirea lor…), pina acolo incit spre capat pare a fi… nimic – Nimicul tremurind, iata ce naste iluzia numita Lume.

Ce face ca nimicul sa tremure? La aceasta intrebare nu se poate afla raspunsul disecind materia. Mai mult, nici Cei ce stiu nu ne pot arata si cind incearca sa ne explice, citi putem intelege?

De exemplu:
" Stiti unde Ma duc si stiti si calea intr-acolo.
Doamne, I-a zis Toma, nu stim unde Te duci, cum am putea sa stim calea?
Iisus i-a zis: Eu sunt calea si adevarul si viata; nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine.
Daca M-ati fi cunoscut pe Mine, ati fi cunoscut si pe Tatal Meu. Si de acum incolo Il veti cunoaste, si L-ati si vazut.
Doamne, I-a zis Filip, arata-ne pe Tatal si ne este de ajuns.
Iisus i-a zis: De atita timp sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filip? Cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal. Cum zici tu : Arata-ne pe Tatal? "
Ioan 14.4-9

miercuri, 19 octombrie 2011

Granita dintre Realitate si Imaginatie


Amidi: Cat de subtila este granita dintre realitate si imaginatie?
Oare spiritualitatea, posibilitatea de a accesa o realitate superioara, nu face si mai dificila delimitarea celor doua? Tu poti incadra de exemplu o experinta personala intr-o categorie sau in alta? Este revelatia parte din realitate sau din imaginatie?

Teo: Nu putem intelege mai mult decit ne putem imagina. Sau altfel spus: nu putem constientiza ce nu putem visa.
Daca hotarim ca imaginatia este capacitatea de a realiza constructii mentale si realitatea e ceea ce stim despre lumea in care traim, atunci e simplu de trasat o granita intre ele. Daca intram in detaliile celor doua feluri de informatii lucrurile nu mai sunt atit de limpezi.

Ceea ce stim despre lume e un amestec de informatii reflectate de obiectele analizate, receptate prin intermediul simturilor , simturi cu parametri diferiti de la om la om dar si de la moment la moment al aceluiasi om, ce sunt filtrate , valorizate , grupate si fixate in minte in functie de experienta deja acumulata, de starea de moment si interesul de moment. Asa se face ca ceea ce numim in mod obisnuit realitate sa fie de fapt o constructie mentala subiectiva , avind in ea o parte mai mica sau mai mare din imaginea efectiva a lumii. Dar aceasta ultima fraza poate fi si definitia oricarei constructii mentale imaginate - iata cit de subtire si tremurinda este granita amintita de tine.

Eu unul mi-am dat seama nu demult cit de importanta este capacitatea de a imagina – in fapt nu putem constientiza ce nu ne putem imagina. Si daca numim drum spiritual cresterea capacitatii noastre de a constientiza, rezulta ca puterea de a imagina da seama direct de nivelul nostru spiritual.
Cresterea launtrica e data tocmai de capacitatea de a face distinctie intre Realitate, ca adevar absolut, obiectiv si realitate ca adevar relativ si subiectiv. Iar o imaginatie bogata (cu intindere) si puternica (atenta la detalii) e indinspensabila acestei cresteri, dar numai atit timp si in masura in care e stapinita. Pierderea in imaginatie e un alt fel de nume pt caderea launtrica.

Eu stiu doua mari categorii de realizari , constientizari, ce pot fi numite revelatii. Revelatia , cu majuscula scris cel mai adesea, e modul direct de a Cunoaste cu Duhul, numita si vederea in Duh. Cealalta forma de cunoastere denumita ca revelatie , se refera la o forma de a intelege oarecum neasteptat un fenomen aflat in studiu. Revelatia in Duh e Adevarul oglindit in mintea celui caruia I s-a descoperit folosind concepte deja existente in acea minte. Altfel spus: in Revelatie Adevarul este descoperit omului folosind intiparirile deja existente in mintea acelui om. Partea comuna intre Revelatie si imaginatie este data de aceste intipariri deja existente, cu care se lucreaza si in procesul de imaginare si in cel de Revelare.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Ce castigam si ce pierdem in fata Mortii

D. : Recent a murit mama prietenului meu, luandu-ne pe nepregatite. La inmormantare, in timp ce arunca pamantul peste sicriu, dintr-o data m-a strabatut un gand: La ce bun ne zbatem, luptam, strangem din dinti, cumparam obiecte, ne certam si ne cerem drepturile.....toate isi pierd importanta in fata mortii....De ce ne zbatem atata? Asa ca de atunci incerc sa nu mai analizez totul, sa las intrebari fara raspuns. Stiu ca suna trist ce scriu, dar anul asta mi-a fost mai greu. Asa ca sfatul meu e sa incerci sa te bucuri de fiecare moment, nu mai analiza , traieste pur si simplu.
 
Teo. : (…) Imi pare rau pentru pierderea ta. Cit despre atitudinea in fata desartaciunii si perisabilitatii vietii, eu am hotarit demult ca indiferenta e cea mai rea. Insasi "a trai" pt mine e cel mai aproape de "a intelege", "a cunoaste" si "a te intelege". Si pentru ca e mult de cind o experienta asemanatoare cu cea amintita de tine m-a determinat sa vreau a afla direct, nu doar din citite si auzite, un raspuns la marile intrebari (e ceva dincolo de moarte..., chiar exista Dumnezeu... ?), pot sa-ti spun apasat ca viata insasi, asa nesigura si adeseori dureroasa, dobindeste gust si sens abia cind afli efectiv, direct, ce si cum inseamna moartea. Deci indemnul meu e dimpotriva, priveste in jur, cauta in marile carti ale omenirii si vei afla ca deja exista o experienta acumulata in cultura umanitatii despre adevaratele solutii pentru depasirea Marii Temeri, Moartea.Vei fi uimita inca de la primii pasi cum de ai omis atita vreme sa te bucuri de cele mai inalte trairi date spre experimentare omului! ( ... )

vineri, 9 septembrie 2011

Lumina si intuneric


L A: Re-cunoastere:, iti suna cunoscut? re-intoarcere, re-cunostinta....pana nu cunosti, pana nu experimentezi, pana nu atingi real cu toate simturile iadul, sau ma rog sa-i zicem pamant, n-ai cum sa vezi ce este sus....caci ceea ce este sus este si jos....
 
Teo: Parerea ca pe pamant este iadul nu o impartasesc. Aici jos e continuu tremur, intre lumina si intuneric, bine si rau ... . Lumea, avand ca miez continua baleiere, nu e nici rea nici buna in sine. Durerea nu e a lumii, ci a duhului ce se identifica cu parti din ea. Si da, nu se poate sa nu trecem prin iadul inceputului aspirind la Intelegere. Daca nu ar fi durerea, si reversul ei - placerea, cum am sti incotro, si de unde energie pentru devenire?

joi, 11 august 2011

Vulnerabilitati


Amidi: Care crezi ca este cea mai mare vulnerabilitate a oamenilor?

Teo: Daca pornim de la principiul ca vulnerabilitatea oricarui fenomen e direct proportionala cu complexitatea alcatuirii sale, intelegem de ce omul, fiind recunoscut ca reflexie a tot ce exista, aduna in sine atitea slabiciuni. Iar daca alegem sa socotim ca fiind cel mai important parametru al alcatuirii omului virsta sa launtrica, spirituala, deducem ca perioada adolescentei duhovnicesti predispune la cele mai mari greseli. Adolescenta launtrica incepe pentru multi odata cu adolescenta biologica, dar sint putini cei care traiesc destul pentru a iesi din ea.

Aceasta perioada dintre copilaria duhului si maturitatea sa, cuprinde atit primele realizari ale adevarului ca nicaieri in ale lumii nu poti afla reazam de neclintit pentru pacea launtrica, deci nici pentru aflarea fericirii depline ori indepartarea suferintei; cit si uluirea in urma trairii primelor Revelatii in duh, cele care transforma credinta in Dumnezeu in trairea in El.

In acest rastimp se fac marile greseli, toate izvorite din pretentia noastra de a ne infrupta din Libertate fara a asculta de Lege. Este o iluzie sa crezi ca poti fi liber fara sa asculti de legile ce stapinesc teritoriul in care vrei sa evadezi.

luni, 8 august 2011

Recunoastere si Recunostinta


Teo: Putini isi dau seama pina la urma ca atunci cind se gindesc sa isi caute Invatatorul, omul aflat intre ei si Cer, pornesc coplesiti de preconceptii, preconceptii care dau seama de ce iubesc ei de fapt - lumea. Aceasta contradictie - cautatul Celui ce ar putea sa ne ajute sa invingem lumea din launtru, pe fondul atasamentului de cele lumesti, este cauza cetii ce ne impiedica sa Il aflam.

Asadar, Invatatorul duhului tau nu-l afli cautind doar prin lume. Trebuie sa te rogi cu foc, foc atit de dogoritor incit sa poata face scrum lanturile ce te tin lipit de cele de jos. Si de vei reusi e posibil sa ai surpriza sa fi locuit o viata intreaga aproape de un Om fara sa-L fi recunoscut.

luni, 25 iulie 2011

Cunoastere si/prin experienta


Amidi: Se insista mult asupra faptului ca practica (experienta directa) este superioara cunoasterii teoretice.

Teo: Vedem usor ca in fapt studiul teoretic si practica in orice domeniu sint inseparabile – studiul teoretic, oricit de scrupulos construit, ramine doar ipoteza pina cind aplicarea in fapt nu confirma, iar practica, atita timp cit e constientizata, ramine mereu si o forma de studiu.

Si cind ne referim strict la studiul si practica spirituala (inteleptii ne amintesc ca nimic din ce constientizam nu e in afara demersului spiritual personal) regula ramine valabila. De fapt principala eroare care ne ingreuneaza inaintarea pe drumul catre Desavirsire tine de neseriozitatea cu care aplicam ceea ce stim deja ca fiind bine si inconstanta cu care ne ferim sa faptuim ceea ce deja stim ca este rau. Altfel spus, nu practicam ce cunoastem si ne miram ca inaintam greoi in intelegere.

Si daca aceasta stare de fapt caracterizeaza intr-o masura mai mare sau mai mica evolutia tuturor, exista totusi si extreme care lasa cele mai putine sperante – pe de o parte sint cei care se obijnuiesc sa numeasca demers spiritual trairea prin imaginare ( facind posibile amestecuri exotice de date stiintific dovedite, cunostinte superficial insusite adunate din Marile Carti, si ipoteze pur fantastice), si cei care nu simt nevoia sa inteleaga ritul religios pe care il practica.
 

luni, 6 iunie 2011

Iubirea si detasarea

TC: "Eu cred ca...., iubirea si detasarea merg mana in mana. "

Teo: "Da, tensiunea creata intre necesitatea de a fi atasat de cele ale lumii, conditie necesara pentru a putea exista – influenta si cunoaste imprejurimile, si nevoia de a te detasa, pentru a nu deveni captiv celor lumesti si pentru a putea avea o viziune de ansamblu, este pina la urma marea noastra povara, crucea ce vrem sau nu, trebuie sa o purtam . De fapt omul nu are de purtat o cruce, ci e el insusi una, intersectie a orizontalului cu Verticalul. Idealul este ca iubirea noastra sa fie egala cu detasarea noastra pentru fiecare fenomen ajuns in fata constiintei noastre - aceasta fiind de fapt starea de sfintenie."

miercuri, 1 iunie 2011

Implicatiile sinceritatii


Amidi: Crezi ca poti fi complet sincer cu ceilalti ? Adevarul creeaza de multe ori greutati sau piedici in atingerea unui scop personal. Ce faci atunci?

Teo: Faptul ca sinceritatea este o virtute de capatai o stim mai toti. Ceea ce putini realizeaza este efectiv de ce.

Unul dintre motivele mai putin evidente este dat de faptul ca mecanismele launtrice construite pentru a fi in stare sa minti sint responsabile de incapacitatea de a vedea adevarul.

Altfel spus, exprimarea voit distorsionata construieste gresit in mintea celui ce exprima canalele prin intermediul carora acesta si recepteaza informatiile din afara. Deci informatiile din afara ajung distorsionate in mintea celui ce minte tocmai datorita distorsiunilor produse de procesul exprimarii voit neadevarate. Si astfel trebuie inteleasa expresia "mintind pe ceilalti te minti, de fapt, pe tine".

Tipuri de Calatorii


Amidi: De ce simtim constant nevoia de a calatori? Vrem sa exploram lumea, sa descoperim lucruri/locuri noi. Vrem de aceea sa mergem cat mai departe, sa evadam....Mereu spre exterior....

Teo: In primul rind nu este adevarat ca mereu simtim nevoia de a calatori in exterior. O dovada este chiar demersul nostru de pe aceasta pagina. Si chiar daca te referi la tendinta naturala a mintii de a descoperi noi si noi " peisaje", tot nu e adevarat ca ar fi o manifestare constanta.

Mintea, ca si trupul, au ca principiu formator si intretinator miscarea; deci e un instinct natural, conditie necesara existentei. Insa demersul cognitiv are ritm asemeni respiratiei – dupa o repriza de expansiune, facuta prin intermediul simturilor, vine o repriza de "rumegare" a celor descoperite. Tot asa, la un alt nivel, dupa starea de veghe a mintii urmeaza starea de somn.

Acelasi baleiaj se evidentiaza si la nivelul atentiei catre spirit/lume - cind trairea in lumesc devine dureroasa sau nemultumitoare ne indreptam instinctiv atentia catre cele de dincolo de lume, ceea ce unii numesc ale duhului, altii ale sufletului, sau ale spiritului, ori spun direct "catre Dumnezeu".

Evolutia - amintire sau creatie?


Amidi: Este evolutia o reamintire a ceea ce suntem de fapt? Sau o creatie permanenta a ceea ce este?

Teo: Si una si cealalta. Privind dinspre spirit, evolutia e reamintire; privind dinspre materie, evolutia este creatie permanenta.

Cum percepem realitatea?


Amidi: Gradul de evolutie al unei persoane este dat de gradul de ancorare in realitate al acesteia?

Teo: Evolutia launtrica, spirituala e masura a capacitatii de a percepe realitatea, nu masura a ancorarii in realitate. In mod practic toti suntem perfect ancorati in realitate, orice existenta se desfasoara cu totul in realitate.

De subliniat ca realitatea nu este atit de greu de aflat, cit este de acceptat. Atita timp cit ne identificam launtric cu eul de care ne-am trezit legati odata cu intrarea in viltoarea lumii, tremuram odata cu el intre binele si raul lui. Iar faptul ca stim acestea nu ne scapa de rau, ci doar ne indeamna sa cautam solutia dincolo de eu.

marți, 17 mai 2011

Importanta zodiilor


A.T.: Pentru ca sunt si eu tot rac si imi displace total zodia mea..., sa stii ca 50% poti sa zici ceva despre un om aflandu-i zodia: suntem sensibili, visatori, prea sensibili...

Teo: Importanta zodiei e supraevaluata. Daca analizam mai detasati vedem ca fiecare zodie are, ca medie, aceleasi sanse. Zodia, in general, ne influenteaza, dar superficial, felul in care ne manifestam. Sunt mult mai importante datul biologic, educatia, mediul apropiat in general..., dar mai cu seama cum alegem sa le folosim.

De exemplu in cazul tau, prea sensibilitatea de care spui ca esti dezamagita poate fi contrabalansata prin dezvoltarea instinctului de analiza rationala a situatiilor in care te afli.

Egoism manifest sub nume diverse...


A.T: Crezi ca exista diavoli asa cum biserica crestina ne invata, acele creaturi urate cu coarne care te sperie? Vedem fel si fel de oameni care sustin ca sunt posedati, cand eram copil credeam si imi era frica, acum parca nu mai cred, nu le vad ca pe niste creaturi urate cu cornite care ne asteapta in iad ca sa ne arda din cauza pacatelor; unii zic ca ar fi vorba de niste energii negative...

Teo: Daca analizezi atent vei vedea ca raul din tine si din afara ta e generat din egoism. Egoismul e Diavolul, "Printul lumii acestea" cum spune Iisus. Egoul e parte din constructia firii, dar asezarea egoului ca stapan al firii, aceasta este egoismul. Totul depinde unde pui Centrul.

Atunci cand nu ai in stapanire tendintele egoiste se poate numi ca esti posedat. Aceasta posedare este o constructie mentala pe care omul o realizeaza, mai mult sau mai putin constient. Cu fiecare alegere facuta privind doar la interesul ingust al unei nevoi superficiale, punem o caramida la zidirea indracirii. Si cu fiecare fapta facuta avand in vedere totul, surpam un perete din constructia raului din noi.

A fi sau a nu fi casatorit......


A.T: Ce poti sa faci sa tina o casnicie o viata intreaga? De exemplu eu vreau sa ma marit, dar am o frica incredibila, ma uit in jur... vad atatea divorturi, sau depinde foarte mult si de mana destinului; dar se zice ca omul isi face viata cu mana lui, nu stiu daca intelegi ideea mea .

Nu mai stiu ce sa cred, stiu ca sa stau cu frica nu e bine.

Teo: Relatiile umane in general stii ca sint foarte complexe, si de aici si fragilitatea lor. Sa ne temem de pierderea a ceva drag e normal, nu trebuie sa ne lasam coplesiti doar.


Ca in toate faptele noastre noi nu putem decat sa ne facem datoria, restul nu depinde de noi...Iar la capitolul datorii intra motivele pentru care alegi sa te casatoresti cu cineva: daca o faci sub impulsul nevoilor superficiale, culegi rezultate pe masura, daca insa ceea ce te determina tine de cele de profunzime, alta va fi situatia.

Daca tu il vrei pe el si el te vrea pe tine, in primul rand pentru valorile de suflet, sansele ca relatia sa dureze sunt mari , caci in domeniul celor profunde timpul apropie.

luni, 9 mai 2011

Egal intre suflete?


Amidi: Sufletele oamenilor sunt egale, uniforme? Inainte si dupa viata. Au varste diferite, dar o sursa unica? Vibratii diferite dar acelasi canal de lumina? Cum este masurata evolutia unui suflet?

Teo: Daca ne referim la suflet ca strat in alcatuirea fiintei (corpul suflurilor vitale sau corp de energie…), sigur ca ii putem atribui caracteristicile esentiale specifice lumescului: nastere, procesualitate… .

Multi oameni insa numesc suflet duhul, spiritul. Si despre duh stim ca e necreat si nemuritor, caci e din Dumnezeu si la El se intoarce.

De ce ne este frica?


Amidi: Despre frica. Ce anume ne ofera protectie fata de ceva ce percepem negativ? Construim noi raul si apoi ii raspundem cu frica?

Teo: Fundamental doua sunt fortele ce ne indeamna la actiune, dorinta de bine si teama de rau. Nu exista loc printre cele trecatoare unde sa putem scapa de temeri.

Se spune ca a fi curajos nu inseamna sa nu ai frica ci sa iti stapinesti temerile. Stapanirea aceasta are insa nevoie de cunostinta unui refugiu, loc de retragere sigur si accesibil.

Daca ii intrebi pe oameni despre refugiul lor fata de marile pericole, si mai ales fata de moarte, aproape toti iti vor raspunde: "Dumnezeu". Dar cati dintre ei stiu drumul catre El?

De ce suntem aici?


Amidi: Suntem pe Pamant sa fim fericiti, sa invatam anumite lectii, sa ne intelegem pe noi si pe Dumnezeu? De ce venim aici?

Teo: Raspunsul la aceasta intrebare il aflam analizind care sint schimbarile ce se petrec cu noi aici. Daca facem diferenta dintre omul ce abia s-a nascut si cel ce e aproape de moarte vedem ca raminem cu ceva experienta si citeva lucruri/realizari manifeste. Venim pe lume tocmai pentru a da viata lumii si spre a deveni constienti de noi in-Sine.

Amidi: Vrei sa dezvolti putin?
Teo: Unirea Spiritului cu Natura naste existenta, lumea. Deci fiecare spirit intrat in existenta isi aduce aportul la creatia lumii.

Datorie si libertate personala


Amidi: Vine existenta la pachet cu anumite indatoriri/ datorii? daca da, unde este libertatea personala/ liberul arbitru lasat de sus ca cel mai mare dar?

Teo: Intrarea in existenta inseamna tocmai lipirea de curentul cauza-efect.

In ce priveste liberul arbitru, parerile se impart in doua mari grupe: cei ce spun ca nu exista libertate, ca insasi alegerile pe care le facem sint determinate de conditiile exterioare si interioare, si cei ce afirma ca suntem fundamental liberi, fiindca fiecare clipa e prilej de a alege incotro.

Observam ca atita timp cit ai o dorinta esti nevoit sa construesti anumite conditii (si asta inseamna sa renunti la celelalte) – sa aduci in existenta cauza ce poate naste implinirea dorintei. Altfel spus, nu poti fi parte din lume fara sa te supui legilor ce o fac posibila. Cresterea spirituala este tocmai efortul de a intelege principiile lumescului pentru a putea alege constient incotro si, in ultima instanta, a putea alege independenta fata de dorinte, deci de lumesc, ca manifestare de maxima libertate.

Iisus spune: "…veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi." (Ioan, 8.32)

 

vineri, 6 mai 2011

Analiza rautatii


Amidi: Ce inseamna rautatea intr-un om? De unde provine? Din lipsa de constienta? Poate fi corectata daca nu este constientizata?

Teo: Toate marile curente spirituale recunosc ignoranta ca izvor al faptuirii raului.

Privit din punct de vedere pur obiectiv, existenta fiind continua transformare, nu exista impartirea in bine si rau. Impartirea in situatii favorabile si nefavorabile poate fi raportata doar la un anumit subiect ( binele si raul sunt fete ale aceleiasi monede, granita dintre bine si rau este dependenta de cel ce valorizeaza). Asa se face ca linistea interioara creste pe masura ce ne indepartam launtric de eul ingust, mergind pina acolo unde, raportindu-ne launtric la Tot, dobindim Pacea.

Ce nu constientizam nu ne influenteaza launtric si nu poate fi obiect al lucrului nostru.

duminică, 1 mai 2011

Cum acordam sprijin celor dragi?


 
Amidi: Cum indreptam o fiinta draga, fara a o rani?

Teo: Daca "o fiinta draga" inseamna un om la care tii mult, raspunsul scurt e: cu multa rabdare si mare atentie.

In primul rind nu trebuie sa stabilim obiective rigide, ci sa facem efortul unei permanente reevaluari a starii relatiei si a insusirilor situatiei. Tot de la inceput e cazul sa intelegi ca exemplul personal e cel mai puternic argument, si ca trebuie sa astepti ca celalalt, privindu-te, sa i se faca pofta de a intelege si a afla, caci fara setea lui degeaba exista oferta ta. Altfel spus, e nevoie de masura si in a oferi sprijin.

Schimbarea in bine e intotdeauna insotita de durere si cel dornic de schimbare trebuie avertizat de aceasta realitate dar si protejat de prea mult, de peste puterile lui de a suporta sau intelege.

Ce sa mai, trebuie sa te pui in pielea lui, acceptind intimitatea atit cu calitatile lui, cit si cu slabiciunile lui; sa nu ii asezi in fata decit cite un colt din oglinda ce-i reflecta chipul launtric, atit doar cit sa-i dai de lucru, fara sa il sperii.

Sunt si situatii disperate, cind ajutatul trebuie tras brusc din fata unui mare pericol, urmind ca apoi sa lucrezi la constientizarea de catre acesta a traseului urmat. In rest, este necesar sa fii atent ca cel ce te asculta sa si constientizeze drumul pe care il urmeaza, caci doar astfel inaintarea lui este efectiva.

vineri, 22 aprilie 2011

Pacatul in iubire


Amidi: Poti cadea in pacat din prea multa iubire de oameni? Ce este mai bine, sa ajuti un suflet sa il constientizeze pe Dumnezeu prezent in tot ceea ce este sau sa il faci sa respecte poruncile, pierzandu-l, acesta negasind in sine puterea de a se cunoaste pe sine sau pe Dumnezeu?

Teo: Definirea termenului "pacat" este extrem de dificila. Marii Invatatori ne spun ca orice stare in afara sfinteniei e purtatoare de pacat.

Dar cum intrebarea ta pare a se referi la posibilitatea de a gresi iubind prea mult oamenii, am sa spun ca depinde. Pilda clarificatoare in acest domeniu pentru orice crestin e cea referitoare la cele doua mari porunci. Asadar daca "…iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata gindirea ta" si "…pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22.37), sigur nu gresesti.

Pentru a doua intrebare, Invatatorii spun ca bine este sa afli mai intii Drumul catre Dumnezeu si apoi vei sti cum e mai bine sa ii ajuti si pe alti sa o faca.

marți, 5 aprilie 2011

Ne bazam sau nu pe simturi?


Amidi: Despre simturi. La ce servesc simturile in cunoasterea superioara? De ce le avem daca nu ne putem baza pe ele din moment ce cunoasterea bazata pe simturi nu este cea adevarata? Ne pot ajuta simturile sa evoluam sau doar sa supravietuim?

Teo: Simturile asigura conectarea mintii la mediul extern si intern. Atita timp cit ne folosim mintea, folosim si simturile. Si asemeni mintii si simturile evolueaza si au o alcatuire stratificata. Cunoasterea prin intermediul simturilor nu e falsa in sine, ci e doar o cunoastere intermediata, calitatea simturilor fiind doar un parametru al respectivului proces de cunoastere. Altfel spus, asa cum de limpezimea mintii depinde calitatea proceselor mentale, la fel si de curatenia simturilor .

Suferinta in schimbare


Amidi: De ce Iubirea vine intotdeauna cu multa suferinta? Este suferinta un ghid ce deschide calea iubirii? Este ea focul ce modeleaza / alchimizeaza omul? Putem sa ajungem la Iubire ocolind suferinta?

Teo: Suferinta e inerenta existentei in lume, tine de esenta lumescului – aceea de a fi continua schimbare, transformare. Iubind ceea ce prin natura lui este schimbator si trecator, zidim conditiile pt suferinta. Asa se face ca nimeni in lume fiind nu poate ocoli durerea.

Nu trebuie sa uitam ca suferinta nu e durere in van, printre altele e si resortul care ne impinge la a cauta solutii si astfel este un imbold inspre progres.

Fericirea este posibila!


Amidi: Fericirea – este ea posibila pe Pamant? Seamana mai mult cu o scanteie / cu o flacara ce arde / sau cu o lumina ce ne ghideaza? Cum putem renunta la fericirea de pe Pamant pentru fericirea vesnica? Ce ne poate da aceasta forta?

Teo: In domeniul lumescului fericirea poate exista atit cit exista lucrul, fenomenul de care e legata. Fericirea vesnica nu se poate rezema decit pe ceea ce este vesnic. Deci pe nimic dintre ale lumii.

Nu la fericirile trecatoare trebuie sa renuntam, ci la atasamentul fata de ele. Forta pt a ne muta atasamentul launtric dinspre lumesc spre spiritual vine odata cu realizarea adevarului despre aceste domenii (lumesc si spiritual). Posibilitatea de a o face e deja existenta in noi, tine de esenta firii noastre.

Deasupra atasamentelor


Amidi: Despre atasamente. De ce le cream? De ce ne legam de oameni si de obiecte? Este teama de a nu ramane singuri, cu noi insine? Ne este teama de ceea ce am putea descoperi astfel incat ne pierdem in ceea ce ne inconjoara? Cum scapam de atasamente?

Teo: Venim pe lume pt ca sintem deja atasati de ea. Apoi ne atasam de ale lumii pt ca altceva nu cunoastem si pt ca fara atasament nu le poti influenta pe cele din jur. Solutia in fapt nu consta in detasarea exterioara fata de ale lumii, care nu poate fi decit relativa, viata fiind imposibila in absenta atasamentului. Solutia este in a te ridica launtric deasupra atasamentelor. Cele lumesti ale omului sint atasate de lumesc prin insasi esenta lor comuna. Detasarea de lumesc o putem face doar cu ceea ce nu-i lumesc in noi.

Iubirea (ne)conditionata


Amidi: Cum putem ajunge la iubirea neconditionata? Este iubirea un Dar divin? Suntem noi iubire insa nu suntem in stare sa o recunoastem / sa o accesam? Cum simtim iubirea? Care este legatura intre Iubire si Credinta?

Teo: In mod esential sint doua feluri de iubire in om: iubirea de lume si iubirea de Dumnezeu.

Nu exista neconditionare in manifestarea iubirii, exista diferite tipuri de conditionare si asta pt ca a iubi inseamna a crea o legatura (aceasta legatura face ca intre cel ce iubeste si cel iubit sa fie conditionare).

Daca noi consideram ca totul este un dar de la Dumnezeu, inseamna ca si iubirea este.

Privindu-ne dintr-o anume perspectiva (vezi cele de mai sus), putem zice si ca sintem iubire.

Iubirea pornita de la noi fiind un sentiment, o simtim pe masura ce devenim constienti de sentimente.

Intre iubirile unui om si credintele lui sint legaturi complexe, prin care se influenteaza reciproc.

Limitele credintei

Amidi: Cum vezi tu credinta? Este credinta limitata sau infinita? Ce anume limiteaza credinta? Este cunoasterea lui Dumnezeu o limita?

Teo: Credinta in Dumnezeu este o stare mentala construita. Precum toate cele ce exista, si evolutia mintii omului se desfasoara dupa legi.

De la un anumit nivel de constienta omul trebuie sa-si rezeme speranta dincolo de cele pe care le cunoaste direct, prin simturi, intii pt a isi ostoi nevoia de a intelege manifestarile din jur si la urma pt ca pe cele ale lumii le intelege ca fiind trecatoare, nepotrivite pt a isi rezema speranta de apoi. Asa stind lucrurile, se intelege ca limitele credintei sint date de limitele mintii.

Marii Invatatori spun despre cunoasterea lui Dumnezeu ca ar fi Desavirsirea. In ce masura o desavirsire e si limita imi e dificil de afirmat.

Predestinare si Revelatie


Amidi: Prima curiozitate este legata de predestinare si de revelatie. Revelatiile apartin doar celor alesi/initiati? Vin acestea ca o predestinare sau ca o rasplata a drumului parcurs si a virtutilor celor care primesc semne divine?

Teo: Orice tip de revelatie, fie cea de dupa efortul cunoasterii, fie Cea dobindita in Duh, este accesibila celui pregatit sa o primeasca, a fi ales insemnind chiar a fi construit in tine conditiile necesare primirii revelatiei.

Din perspectiva profunda nu exista diferenta intre predestinare si rasplata faptelor savirsite pe drumul deja parcurs.

duminică, 27 martie 2011

Acceptarea adevarului


Amidi: De ce adevarul este atat de greu de acceptat? De ce are o incarcatura atat de mare pe care o resimtim din plin – direct in suflet? Si de ce deseori ni se pare foarte dur? Este adevarul o lectie? Ma gandesc la Biblie si la Evanghelii - unde cuvintele lui Iisus pareau destul de dure pt cei din preajma. Desi scopul era acela de indreptare.

Teo: Nu adevarul este greu de acceptat. Orice informatie odata receptata si acceptata ca adevarata si care contrazice o structura mentala inradacinata in mintea noastra, naste durere, caci asta inseamna sa rupem din noi, sa rupem ceva gresit construit pentru a face loc unei noi constructii mentale.

Menirea noastra pe Pamant


Amidi: Avem toti aceeasi menire – evolutia sufletului (este viata un sir de lectii pe care trebuie sa ni le insusim?) sau venim pe Pamant cu misiuni diferite? Este vorba despre evolutia sufletului nostru sau a intregului Univers?

Tin relationarile dintre oameni de acest scop? Adica daca tu trebuie sa inveti rabdarea iti vei atrage in viata pe cineva – pe mine, de exemplu – pentru a-ti putea manifesta aceasta rabdare?

Teo: Tinta finala e aceeasi, drumul catre Ea este altul pentru fiecare. Menirea fiecaruia este urmarea propriului drum, propriei Cai.

Toate manifestarile omului tin de acest scop, deci si relationarile.

Inteleptii spun ca omul este instrumentul prin intermediul caruia Universul se cunoaste pe sine, deci se poate afirma ca fiecare om e o noua incercare a Universului de autocunoastere.

Rabdarea, inteleasa ca ascultare, supunere fata de ritmurile specifice fenomenelor cu care venim in contact, este de la sine inteles ca trebuie sa ne caracterizeze permanent.

Sensul Cunoasterii


Amidi: Cand putem fi siguri ca ne cunoastem indeajuns de bine pe noi insine? Dar daca este o amagire faptul ca ni se pare doar ca ne cunoastem?

Sunt momente care ne surprind – emotii noi, reactii neasteptate, schimbari pe care le simtim in noi........... Oare a te cunoaste nu inseamna a reusi sa nu te mai suprinzi cu nimic? Sa ramai constient permanent de tine insuti si de cine esti? In acest moment insa este imposibila schimbarea si deci evolutia. Ce sens are cunoasterea de sine?

Teo: Trebuie sa-ti evidentiez in primul rind ca ceeea ce numim cunoastere de sine (lumea din noi si din preajma noastra) nu e tot una cu Cunoasterea de Sine (cunoasterea a ceea ce e dincolo de lume, cunoasterea cunoscatorului).

Pe orizontala cunoasterea nu-si poate afla limite, caci formele sint infinite ca varietate si in continua schimbare. Pe verticala exista o limita, dar atingerea acelei limite devine o asezare in cunoastere, mereu aceeasi cunoastere.

Sensul oricarei cunoasteri este aflarea binelui. Apropierea mai binelui da sensul oricarui demers.

Lumina vine din interior


Amidi: De ce am mereu tendinta de a astepta ca Lumina/Adevarul/Salvarea sa vina din afara? Lumina generalizata care sa cuprinda totul – acei 2000 de ani de Lumina, de Paradis terestru despre care tot circula informatii si la care ar trebui sa fim martori pt ca noi am ales asta cu mult timp in urma.

Sau astept si accept Lumina sub forma de informatie pe care o primesc de la altii pentru ca eu cred ca altii au ajuns la ea si o vor impartasi cu mine. Adica altii sunt mai indreptatiti/merituosi decat mine sa detina adevarul.
Sau cer Lumina dinspre Sursa cea mai inalta, Dumnezeu, care este undeva in Ceruri, deci tot exterior.

De ce este atat de greu sa o gasesc, constant, in mine? Pentru ca desigur, momente de Lumina simtim cu totii in interior. Dar doar clipe, sclipiri fugare?

Teo: Pentru a putea sa iti dau cit de cit un reper pentru un eventual raspuns la prima intrebare, trebuie sa clarific intii la care anume dintre raporturile interior–exterior ne referim. Atunci cind ne folosim mintea pentru a intelege cum functioneaza lumea din jurul nostru o facem , in mod obisnuit, ca pe un demers indreptat catre exterior. Atunci cind incercam sa observam si sa intelegem fenomene care se desfasoara in perimetrele trupului nostru, simturilor noastre, eului nostru si intelectului nostru, simtim, in mod obisnuit, ca lucram in interior. Ceea ce face insa diferenta dintre interior si exterior este locul in care ne asezam pentru implinirea demersului respectiv, punctul din care privim.

Daca realizezi ca totul, si cele de care esti constient la un moment dat si cele ramase in afara constientei, sint ale Lui, in El - adica inclusiv propria minte si propriile ginduri, intelegi de ce este gresit sa spui ca Il poti astepta pe Dumnezeu sa vina/arate de undeva din exteriorul tau.

sâmbătă, 12 martie 2011

Cum distingem Adevarul?


Amidi: Cum distingem adevarul intre milioanele de informatii la care avem acces? Mi-ai sugerat o cale catre a gasit rezonante in mine, insa as dori sa o dezvolti.

Aceasta ar fi confruntarea adevarului sau a respectivelor idei cu realitatea apropiata – iar daca gasim corespondente inseamna ca avem de-a face cu un adevar.

Teo: Imi amintesc ca ti-am indicat candva directa dependenta intre gradul de sinceritate cu sine si capacitatea de a distinge adevarul.

La asta ma refeream si cand te-am indemnat sa cercetezi fiecare noua informatie in vecinatatea launtrica a tuturor celorlalte cunostinte verificate in mod direct. Trebuie sa existe imbinare daca nu si segmente comune.

Amidi: In mod sincronic, o revista oarecare mi-a dezvaluit urmatorul argument. Cand esti inteligent si cand esti intelept?

Esti inteligent daca nu crezi decat jumatate din ceea ce auzi; esti intelept daca stii care jumatate!

Observarea realitatii

Amidi: A fi un observator al realitatii mi se pare o misiune imposibila. Cum te detasezi de tine, de asteptarile pe care le ai pentru a observa si a nu interveni – subiectiv – in procesul de observare? Observarea include si analiza?

Teo: Ai dreptate. Atita timp cit privesti din afara fenomenului analizat nu poti vedea decit o parte , ramai strain de realitatea fenomenului ca tot. Altfel stau lucrurile cand privesti din centrul fenomenului.

Observarea si analiza se pot include reciproc.

Granita idealism-realism-optimism

Amidi: Care este granita dintre iluzia adolescentina - idealism, realism si optimism? Oare optimismul are sanse sa se transforme in idealism? Idealismul neaga realitatea, este precum o visare. Optimismul nu neaga prezentul ci incearca sa-l transforme intr-o realitate viitoare mai buna, mai frumoasa.

Realismul se detaseaza de asteptari si observa. Dar viitorul, pentru a fi creat, are nevoie de actiune. Eu cred ca a fi optimist inseamna a actiona. A fi realist inseamna a observa. Este oare suficienta observatia? Ce aduce ea?

Teo: Imi amintesc o gluma in care se spunea ca pesimistul este un optimist cu experienta.

Eu inteleg ca nimeni nu poate fi cu adevarat si total pesimist, caci o astfel de atitudine e incompatibila cu viata. Pentru a putea trai ai nevoie de speranta.

Am sa folosesc o alta gluma pt a explica ce inteleg eu prin a privi cu realism : "cei ce merg cu bicicleta indelung urca si au vintul in fata indiferent de directia in care se deplaseaza."

Ca toate cele ce exista se indreapta spre dizolvare, inexistenta…, e o concluzie limpede pt orice om cu experienta . Cei ce pot privi la cele trecatoare cu detasare (care isi au reazamul launtric dincolo de ele) zic ca acesta este firesc, nici bun nici rau in sine. Cei ce sint prinsi in cele trecatoare devin pesimisti sau optimisti dupa cum sunt influentati de transformarile fenomenelor de care sunt constienti.

Viziunea adolescentina e caracterizata in general de superficialitate , ceea ce lasa loc de extremism - uneori idealista, alteori apocaliptica.

vineri, 25 februarie 2011

Traiesc deci iubesc


“Suntem aici pentru a iubi si pentru a descoperi o iubire care este…”

Teo: Iubirea este precum respiratia. Asa cum nu putem spune ca traim pentru a respira ci ca respiram pentru a trai, tot asa si despre iubire. Nu suntem aici pentru a iubi, ci nu am putea fi fara sa iubim. Si cum calitatea vietii depinde de ce si cum respiram, tot astfel putem zice si despre iubire – in functie de ce si cum iubim depinde sensul si calitatea vietii noastre.

Paradis Viitor

Amidi: Cum vezi tu viitorul?

Eu imi imaginez ca dupa transformarile ce sunt in curs de desfasurare vom trai pe Pamant o perioada de pace, iubire si intelegere, o stare de constiinta extinsa la toti oamenii. Exact opusul a ceea ce traim astazi. Crezi in acest Paradis terestru atat de apropiat?

Teo: Citind intrebarea ta mi-au revenit in atentie preocuparile mele de acum peste douazeci de ani , cind eram extrem de interesat de posibilitatea de a prevedea viitorul. Si ma foloseam in directia aceasta atat de metoda speculatiei pe baze cat de cat stiintifice cat si de modelul proorocilor din Scriptura. Privind catre forma acelor preocupari astazi ma incearca zambetul, dar amintindu-mi miezul lor gasesc prilej de meditatie adanca.

Metoda prefigurarii pe baza analizei cauzelor ce pot determina un anume efect, este evident ca tine de un instinct adanc al mintii constiente de sine care se increde in natura procesuala a tot ce exista. Mai apoi aveam sa fiu surprins sa aflu ca si proorocirea in duh este o manifestare cauzata de acelasi instinct si se rezeama pe aceeasi legatura intima intre toate cele ce sunt (cauza-efect; fapta-fructul ei…).

Revenind strict la intrebarea ta, raspund ca e destul sa studiem istoria pentru a intelege ca si in viata umanitatii exista o alternanta intre perioadele mai favorabile si cele mai putin favorabile. Aceasta constanta alternare justifica speranta in vremuri mai bune, dar tot ea face evidenta si concluzia ca rastimpurile foarte favorabile nu dureaza mult. Apoi trebuie sa iti subliniez ca traversarea unei perioade faste de catre o comunitate nu garanteaza bunastarea fiecaruia dintre indivizii ce o compun.

Cat despre "acest Paradis terestru", pot sa iti amintesc ca acum vreo doua mii de ani evreii asteptau cu nerabdare sa se implineasca proorocirile si sa vina printre ei Trimisul lui Dumnezeu ce avea sa instaureze Paradisul pe pamant . O parte dintre ei L-au intilnit pe Iisus si L-au auzit spunand ca " Imparatia lui Dumnezeu nu vine in asa fel incat sa atraga atentia. Nu se va zice "Uite-o aici" sau "Uite-o acolo". Caci iata, Imparatia lui Dumnezeu este in mijlocul vostru." (Luca 17.20).

vineri, 18 februarie 2011

Dialog despre trecut

Amidi: nu crezi ca trecutul este trecut?
Teo: Dintr-un anumit punct de vedere sintem trecutul nostru cumulat
Amidi: nu prea sunt de acord
Teo: E dreptul tau. De ce?
Amidi: Cred ca este o mare greseala sa iti raportezi prezentul la trecut..........sa REactionezi la evenimente pe baza experientelor trecute in loc de a actiona cu mult curaj in prezent. Cred ca in acest mod poti trai viata deplin.......fara reveniri in trecut

Teo: Actionam in prezent, dar o facem cu abilitati si mijloace dobandite in trecut

Amidi: Asta ar insemna sa nu mai iubim....pt ca iubirea te face si sa suferi; sa nu mai fim buni pt ca am suferit cand am fost; sa ne fie frica pt ca in trecut ne-am "ars".

Teo: Nu, nicidecum. Inseamna ca vom alege ce si cum sa iubim pe masura experientelor trecute. Nu putem alege daca trecutul il purtam cu noi. Asta e realitatea dincolo de dorinta.
Se spune ca noi putem termina cu trecutul, dar trecutul nu termina cu noi.

Amidi: Adica suntem dominati de trecut..........
Teo: Adica ceea ce suntem s-a construit in trecut
Amidi: nu crezi in depasirea conditionarilor?
Teo: Ba da, dar nu peste noapte, si nu usor

Ce este rugaciunea


Amidi: Rugaciunea este uniunea dintre gand, sentiment si emotie.
Este o definitie buna? Ce este pentru tine rugaciunea?

Teo: Rugaciunea ramane in primul rand un mesaj, dinspre om catre Divinitate.

Logica elementara ne obliga sa acceptam ca daca Divinitatea chiar are insusirile pe care I le recunoastem, inseamna ca deja nevoile si dorintele noastre Ii sunt cunoscute inainte de a le formula . Ramane deci concluzia ca aceasta apelare e o forma de recunoastere si meditare asupra situatiei si asteptarilor noastre si asupra raportului eu - Dumnezeu.

In alta ordine de idei , amintesc ca Marii Invatatori ne-au atras atentia ca pentru a ne fi ascultate rugaciunile trebuie sa facem si fapte care sa merite rasplata dorita.

Noi determinam viitorul


"Conform principiilor fizicii cuantice, care sugereaza ca timpul este o serie de rezultate variabile si diverse, Isaia merge cu un pas inainte si ne spune ca alternativele pentru viitorul nostru sunt, de fapt, determinate de alegerile colective facute in prezent. Prin adoptarea unei alegeri comune, un numar mai mare de oameni amplifica efectul si accelereaza producerea rezultatului". (Efectul Isaia - Gregg Braden)

Amidi: Atat de mare este puterea nostra?

Teo: Nu inteleg de ce ai nevoie de confirmari din surse mai mult sau mai putin exotice pentru a concluziona ca viitorul tau (sau/si al celor din preajma) depinde de faptele tale (respectiv sau/si ale lor).

E adevarat ca este cu atit mai greu sa urmaresti firul cauzalitatii cu cat distanta fapta – efect e mai mare, asta data fiind complexitatea intrepatrunderii faptelor si efectelor lor cat si slabiciunilor mintii noastre.

Dar tot adevarat este ca si intuitia comuna leaga determinismul usor de observat in cazul conexiunilor fapta-efect din apropiere si relativ imediate de interdependentele mai subtile si mai complexe.

Apoi avem marturia Marilor Invataturi care, fara exceptie, subliniaza conexiunea fapta-urmarile ei, ca ascultand de legi implacabile, mai vechi decit timpul.

Menirea in Efectul Isaia

Efectul Isaia: Gregg Braden: Introducere

“Traditiile stravechi ne reamintesc ca am venit in aceasta lume pentru un scop aflat deasupra oricaror altor scopuri. Suntem aici pentru a iubi si pentru a descoperi o iubire care este chiar mai mare decat cea cunoscuta de ingerii Raiului. Cartea de fata este dedicata cautarii iubirii si reamintirii puterii noastre de a aduce Cerul pe Pamant.”

Amidi: Ce crezi despre aceasta introducere?

Teo: Fragmentul de mai sus nu-mi este cunoscut. Observ ca sunt folosite expresii puternice in forma, dar nu tocmai limpezi.

Spusa : "o iubire care este chiar mai mare decit cea cunoscuta de ingerii Raiului" ar putea fi de folos ca metafora sau doar celor ce cunosc cum e iubirea cunoscuta de ingerii Raiului si ma indoiesc ca acestia ar mai avea nevoie sa citeasca o astfel de carte pentru a afla scopul existentei lor in lume.

Despre Sens

Teo: Cu timpul toti intelegem ca existenta are ca si caracteristica esentiala miscarea, transformarea, tremurul continuu. Iar miscarea are ca principal parametru sensul, vectorul ce uneste punctul de pornire cu cel de sosire; vector ce se naste din unirea clipei trecute cu cea prezenta, si care arunca clipa prezenta spre cea viitoare. Asadar tot ce exista, o face cu sens, are sens.

Pentru om gradul de constienta deriva direct din calitatea cunoasterii sensului propriilor miscari ( si derivat , a sensului miscarii a ceea ce il margineste si conditioneaza). A sti de unde vii si incotro te indrepti cuprinde miezul nevoii de a cunoaste.