Marele Raspuns

Amidi: Stim ca esenta noastra este diferita de trupul, gandurile, emotiile noastre. Misterul sta in dezvaluirea motivului acestei dualitati. Il stie cineva? De ce am fost creati asa? Esenta ne leaga de Cer. Celelalte, de Pamant. Suntem deci entitati aflate intre Cer si Pamant? Sau create in Cer si aruncate pe Terra ca reflexii ale Creatorului pentru a ne perfectiona pana la a ne confunda in final cu El? 　 

Teo: Incepi cu: " stim ca esenta noastra este diferita de trup, …", cind in realitate e mai potrivit sa spui ca avem credinta cum ca esenta noastra ar fi dincolo de trup, gind … . Cei ce stiu, in urma perceperii directe, despre dimensiunea duhovniceasca a omului, stiu, sau sunt foarte aproape de a sti, si raspunsurile celorlalte intrebari mai sus amintite de tine. Caci se pare ca doar atunci cind devenim in masura sa percepem efectiv , direct, ca esenta firii e dincolo de trup si chiar dincolo de minte, sintem in masura sa intelegem si de ce e asa. 

Asa se face ca ne putem folosi doar de experienta drumului parcurs de cei ce au aflat marile raspunsuri, aceste raspunsuri in sine fiind neimpartasibile . Doar spre ajutorarea cautarii , toti marii Invatatori ai oamenilor au incercat si o descriere accesibila mintilor noastre a celor de dincolo de lumesc, si au insistat sa ne convinga ca omul nu e nici doar pamint si nici doar Cer, si nicidecum situat "intre", ci tocmai locul comun Cerului si pamintului, Duhului si carnii, Spiritului si materiei … . Si ca sa intelegi cit de importanta e gradarea apropierii de Esenta, am sa-ti amintesc ca celor mai avansati pe Cale li se raspunde rugaciunilor prin revelare in Duh – adica efectiv sunt pusi in "contact" cu ceea ce numim "cele Ceresti", sau " cele de Dincolo" - dar doar pentru putin timp, fiind lasati apoi sa se straduiasca singuri spre dobindirea aptitudinilor necesare Vederii . 

Si cum ar putea fi altfel, caci toti cei incepatori in ale "rapirii in Duh" recunosc mai tirziu ca au socotit ca raspuns mesajul din Revelatie, si ca mai tirziu si-au dat seama ca Revelatia in sine era Marele Raspuns.

Pasiune sau echilibru?

Amidi: Este pasiunea sau echilibrul ceea ce este de dorit? Se exclud cele doua? Vechii intelepti spun ca echilibrul este calea cea mai buna. Dar cum este o existenta in afara pasiunilor, a entuziasmului generat de o stare de bine ce depaseste normalul? Acea euforie care are puterea sa te desprinda de obisnuit si sa iti inalte simtirea dincolo de limitele comune? Este durerea o urmare fireasca a pasiunii – in sensul ca orice vibratie pozitiva isi are corespondentul intr-o vibratie opusa, negativa? Iar daca prima se manifesta cere obligatoriu si manifestarea celeilalte? 

Teo: Nu pasiunea este dusmanul echilibrului, ci lipsa de control asupra sa, asupra pasiunii. A lucra cu pasiune, sau cu tragere de inima, cum se mai spune, e intr-adevar conditia de baza pentru realizari semnificative in orice domeniu. Mai mult chiar, in fapt orice efort facut fara drag lucreaza la stingerea sa. Dar cind tragerea de inima se elibereaza de controlul ratiunii, devine patima, miscindu-ne orbi inspre stingerea poftei doar a unei parti din noi, scindindu-ne astfel, launtric doar , la inceput, si fizic apoi. Si da, si in domeniul relatiei placere-durere e valabil principiul echilibrului energetic: cantitatea de energie ce intra intr-un sistem este egala cu cea care iese, pentru a aduce sistemul in conditia initiala. 

Tie iti pare trista aceasta stare de fapt , dar asta doar pentru ca privesti lucrurile de pe unul din maluri – cind vei privii de deasupra o sa intelegi ca nu poate fi un mal fara celalalt, placerea si durerea fiind fete ale aceleiasi monede. In fapt e fireasca inclinatia noastra spre a dorii mereu simtamintul placerii puternice, acesta fiind imboldul esential al tuturor eforturilor noastre, si in timp realizam mai toti ca tocmai contrastul dintre placut si neplacut da gust vietii si traseaza sensul evolutiei noastre lumesti si spitituale. Da, si spirituale, caci tot nevoia de placut ne indeamna a cerceta si dincolo de material, si facem asta cu mai multa pasiune tocmai pe masura ce realizam ca in cele lumesti placutul e … prea trecator.

De ce ne este frica?

Amidi:  Ma simt uneori cuprinsa de o mare de frici, cu ape mai adanci sau mai superficiale, cu valurile mai inalte sau mai line, cu frecvente mai dese sau mai rare, in functie de diverse “vanturi” ce ma aduc in stari putin placute, intelese, suportabile. 

De ce imi este efectiv frica? De boli, de durere, de rau, de pierderea mintilor, de intuneric, de nereusita. Se pot reduce toate acestea la o singura frica? Se spune ca exista o singura frica fundamentala din care deriva toate: aceea de moarte. Se mai spune si ca frica nu este altceva decat opusul iubirii. 

Cum se combate deci in mod practic? 

Teo:    Starea de teama e cosubstantiala cu starea de constienta. Frica de rau, alaturi de dorinta de bine creeaza tensiunile ce ne imping la miscare, ne trag catre manifestare. Deci nimic mai firesc decit sa avem frica. 

    Dar daca a te teme de rau e firesc, a fi coplesit de temeri e o stare ce poate trada in cel mai bun caz prospetime in ale vietii,  iar in cel mai rau caz, lipsa credintei. 

    Asa ca  te uita tu cu atentie la alcatuirea ta launtrica tinind cont ca nu pot sta in aceeasi minte constiinta prezentei lui Dumnezeu cu lipsa pacii . 

De boala, de durere, … si de moarte poate fi atins eul nostru, dar noi nu suntem doar atit. Momentele in care ne trezim peste masura de ingrijorati de soarta eului , fara a mai fi la inceputuri, sunt semne ca in avintul nostru in a ne face datoria fata de lume ne-am cufundat prea adinc in ale materiei, si ne-am indepartat de ale duhului. Astfel de momente sunt normale in lume fiind, caci constienta noastra functioneaza , ca toate ale lumii, in cicluri. Trebuie insa sa fim atenti ca aceste rastimpuri sa ramina cit mai scurte  si doar de suprafata – caci iata, unde e doar eul fricile pot fi doar ascunse, ascunse de inconstienta.  

Traieste clipa!

A. : Incerc sa urmez indemnul : "Traieste clipa!" .

Teo: Acest indemn are in el un potential de lumina deosebit de mare, dar cei mai multi se opresc la intelesul superficial.

Traieste clipa, adica nu te lasa ingreunat de amintiri si inghitit de eforturile destinate delectarilor viitoare, bucura-te de prezent. E oare posibil? Adica efectiv, nu doar ca mutare a atentiei asupra evenimentelor mai apropiate. Orice minte matura si sincera stie ca este cum trecutul a cladit-o si realizeaza ca insasi functionarea ei e o goana continua spre realizarea unui plan, unui vis doritor de mai bine. In lumina acestei sinceritati se adevereste faptul ca aceasta clipa, acest aici si acum nu exista decit ca o granita fara latime intre miscarile din trecut si cele viitoare. Ca sa faci ceva aici si acum , eventual sa te bucuri, trebuie cumva sa te opresti. Cum sa te opresti pe o granita fara latime?

Aceasta granita fara latime insa e singurul loc unde ne putem manifesta. Din perspectiva aceasta clipa e singura care exista, caci trecutul a fost iar viitorul nu e inca. Deci orice am vrea noi, nu putem sa traim decit in prezent. Sa traim, adica sa simtim – direct si din amintiri, sa cintarim in gind si sa alegem cam incotro sa ne continuam miscarea. Toate astea acum, aici, pe granita fara latime. Pare imposibil.

Si totusi functioneaza. De ce?

De ce avem senzatia de stabilitate a momentului prezent, fiind cuprinsi de fapt in curentul fara de oprire al existentei?

Daca m-ai putut urmari pina aici inseamna ca ai ce iti trebuie pentru a afla si raspunsul la aceste din urma intrebari.

A: Cum? Sau unde sa caut raspunsul?

Teo: Raspunsul scurt: meditatie .

A: Eu nu cred ca stiu efectiv sa meditez, nu sint sigur ca stiu ce inseamna asta.

Teo: Meditatia e si traire, si rugaciune si intelegere, la un loc.

Meditatia mai e si concentrare. Iar concentrarea nu e uitarea tuturor cunostintelor exceptind cele despre subiectul asupra caruia meditezi. Concentrarea inseamna folosirea tuturor cunostintelor in incercarea de a oglindii in detaliu fenomenul asupra caruia meditezi. Iar cunostintele nu sunt doar cele aflate din surse exterioare, ci , in egala masura, si cele rezultate din experimentarile launtrice.

A: Cum poate fi meditatia si rugaciune?

Teo: Nu doar ca poate fi, trebuie sa fie. Sentimentul prezentei lui Dumnezeu e si fundamentul oricarei rugaciuni, si principalul efect al rugaciunii. Iar acest sentiment e precum o ancora, care te fereste de ratacirea totala. E reperul care nu se stinge nici cind toate se sting. Asa ca de te simti in afara rugaciunii la un moment dat, opreste-te.

A: Ei, acum ma faci sa-mi fie teama.

Teo: Asta-i bine. De necunoscut doar nebunii nu se tem.

Uite, ca sa-ti dau putin curaj - nu trebuie sa faci din rastimpurile de meditatie ceva strain de viata ta , de firea ta. Efortul de a ramine cu partea care e a lumii din tine, prins in ale lumii, dar detasat cu partea pe care o simti ca de la sine poate privi totul din afara, acest efort poate insoti fiecare clipa a ta. Si asta e si meditatie, si rugaciune, si cel mai inalt fel de a trai . Asa, si doar asa, te indemn: Traieste clipa!

Omul e iubire, (...)

A.: Omul e iubire,(...)

Teo: Nu doar.

Cind privim atenti ce si cum cu tendintele inimii, vedem ca tot ce intra in contact cu noi , fie persoane, fie lucruri, fie locuri…, din afara noastra sau din noi, reale sau doar imaginate, stau la pinda avind un singur tel - sa acapareze cit mai mult din iubirea noastra.

Cum ne nastem fara experienta, incepem prin a ne lasa iubirea sa curga din noi inspre ceea ce instinctele ne demonstreaza ca merita, spre propriul suflu de viata, spre locul cel mai asemanator cu cel abia parasit, spre cei si cele peste care ne-am deschis mai intii ochii…. Mai apoi experientele taie in mintea noastra vai noi pe care dorurile se rostogolesc, iar directiile le alegem atit instinctiv ori inertial, cit si cu buna stiinta. Le lasam adeseori sa goneasca sub propia greutate, dar pe unele le si impingem cu ambitie. Durerile fie ca incep sau se termina cu temeri, ridica dealuri si munti in calea acestor ape ale afectivitatii, iar placerile afunda depresiuni, unde a curge vine de la sine. Patimile taie hauri adinci, formind cascade, pe care daca nu le oprim la timp, ne pot consuma cu totul.

Goana aceasta a iubirii o numim viata, iar cele ce ne trag spre ele iubirea o fac din instinct de supravietuire, caci valurile iubirii noastre sint cele ce le tin in viata.

Asa ca daca privim in jur sau la noi insine avem in fata gradinile pe care iubirile noastre le-au udat. Cind facem asta mai mereu suntem surprinsi, fiindca vedem multe ce nu ne plac si intelegem greu cum de exista rau si urit cind noi am iubit doar binele si frumosul.

Intilnesc adesea indemnuri la a iubi, de parca ar exista cineva care sa poata sa nu o faca. Putem alege, dar numai ce iubim, nu daca iubim. Pina si ura e o iubire, a visului de a nu mai fi sub influenta a ceea ce urim. Pina si delasarea cea mai intunecata e o iubire, iubirea lipsei oricarui efort. Iar experienta de viata se zideste din amintirile iubirilor, pe care le-am schimbat in timp, tot cautind ceva ce sa ne merite iubirea .

Omul insa nu e doar iubire, ci si gradina, ce are nevoie sa fie iubita pentru a exista.

REcaderea in Ego

Foto: Oglinda simbolica

A: "Intr-adevar, daca, dupa ce au scapat de intinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, se incurca iarasi si sunt biruiti de ele, starea lor de pe urma se face mai rea decat cea dintai.” 2 Petru 2:20 (NT)

Asadar, cunoasterea Adevarului nu este o operatiune simpla si banala, disponibila pentru toata lumea, cum poate parea in aparenta; ci este o chemare scumpa,... riscanta si care nu ofera cale de intoarcere odata ce ai fost ales, asa cum spune si versetul. Dupa ce ai fost adus in El si ai gustat din Adevar, nu te mai poti intoarce la felul tau de viata cu care erai obisnuit, nici la ale tale obiceiuri, chiar de intreaga lume ti-ar sta impotriva. De ce? Pentru ca tu ai aflat... pentru ca tu stii... pentru ca tu ai gustat din ceva la care nu multi au acces si pentru ca instinctiv SIMTI ca aceea e SINGURA realitate care ramane in picioare la final... .

　

Teo: Citatul amintit de tine (ce e la rindu-i o reamintire a pildei hristice pe aceasta tema) exprima aproape opusul a ceea ce afirmi tu mai jos. Daca nu cazi in reflexul supararii pe aceasta remarca a mea, reciteste scrisele din citat pe fondul unei atitudini mai modeste. De vei reusi, vei vedea ca apostolul subliniaza tocmai faptul ca nici macar cei mai daruiti dintre oameni, "ce au scapat de intinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului..." nu au victoria asigurata, daca "se incurca iarasi si sunt biruiti...". Asa ca faptul " ca tu ai aflat...pt ca stii...pt ca ai gustat..." nu e garantie ca nu ai "cale de intoarcere odata ce ai fost ales".

Cum usor se vede si din postarile pe teme spirituale de pe net, lumea-i plina de expresii ale asumarii de catre ego chiar si a celor mai deosebite trairi. Adica de manifestari ale oamenilor care, ajungind in posesia unor cunostinte si experiente mai inalte, pica in pacatul mindriei, asumindu-si nu doar meritul eforturilor depuse, ci si statutul de ales, de fiinta aparte, din capul locului speciala si de neasemanat cu gloata.

De fapt de aceasta incercare nu scapa nimeni, si ramine deschisa pe tot parcursul Caii, si chiar daca e adevarat ca experimentarea unor trairi ce iti prilejuiesc gustarea celor de dincolo de materialitate se constituie intr-un ajutor exceptional in a iti sustine rivna pentru inaltimi , tot adevarat este si ca noile energii dobindite odata cu parcurgerea acestor experiente pot fi foarte usor folosite de catre slabiciunile noastre, odata aduse in puterea egoului, fapt ce se soldeaza cu o cadere extrem de pagubitoare.

Pilda hristica unde sintem avertizati de pericolul recaderii :

" Duhul necurat, cind iese afara dintr-un om, umbla prin locuri fara apa si cauta odihna. Fiindca nu o gaseste zice: "Ma voi intoarce in casa mea, de unde am iesit."

Si cind vine, o gaseste maturata si impodobita.

Atunci se duce si mai ia cu el alte sapte duhuri mai rele decit el, intra impreuna in casa, se aseaza in ea si starea de pe urma a omului acela ajunge mai rea decit cea dintii. "

Luca 11.24

Iar dovada clara ca nici macar El, Iisus, nu a fost ferit de ispita mindriei o gasim si in Luca 4.1 .

Sa luam aminte deci si sa ne incordam atentia imediat ce simtim in noi inclinatia de a ne considera persoane speciale doar pentru ca am reusit sa scoatem o parte din mizeria din noi.

Un an de Dialog

S-au adunat zile cit sa incapa intr-un an de cind asezam in acest colt de tablita cerata virtuala semne oglindind preocupari de spirit. Suntem incintati de numarul mare de prieteni, nadajduind ca macar o zi din anul trecut a fost mai insorita pentru fiecare dintre ei si datorita cuvintelor citite aici. Speram sa raminem si pe mai departe precum o fintina cu apa buna, care asteapta pe oricine, oricind. Fie-ne dupa curatenia inimii si limpezimea mintii!

Zidirea launtrica

Eram deja trecut binisor prin ale vietii si aveau deja oarece vechime preocuparile mele din domeniul zidirii launtrice, cind am observat ca totusi, contrar asteptarilor, linistirea nu doar ca nu se oprise peste mine, ci se indeparta.

Cit timp ma cufundam in studiu launtric cele din lume dispareau pentru mine, dar cind reveneam in lume interesele cu tot cortegiul lor de dorinte si temeri ma cotropeau precum uraganele, cu o forta cu atit mai mare cu cit intirziasem mai mult in refugiul launtric. Erau atitea de facut si atitea de cunoscut, multe de ocolit, multe de sustinut si multe de cautat…, iar eu aveam o asa de mare energie …, dar nu puteam fi decit intr-un singur loc odata, iar fiecare destinatie atinsa se transforma intr-o intersectie cu infinite ramificatii; grijile nu le puteam abandona, caci ele erau lipite de oricare dorinta , dar nici nu le puteam retine deoarece imi paralizau orice miscare… .

Cum nu trebuia sa caut raspunsul direct la Invatatorul meu decit dupa ce ma simteam cu datoria fata de aceasta neintelegere implinita, am intirziat destul de mult in acea situatie, parte lasindu-ma impins de inertii, parte renuntind cu mai mult sau mai putin discernamint in alegeri…, cumva supravietuind launtric rezemat de certitudinea ca Cel de sus imi stie buna credinta si imi va veni in intimpinare. Stiam bine ca teoria indica fara dubii ca renuntarea e solutia pentru aflarea pacii, dar la cit sa renunti fara sa te simti cu datoria nefacuta, fiindca stiam tot foarte bine ca simtamintul datoriei implinite e conditia pentru impacarea cu sine in lume fiind. Unde sa te opresti astfel incit sa te simti cu datoria implinita fara sa te pierzi pe sine? Detasat fiind vezi usor ca viata de fapt e simpla si ca dorintele noastre o complica, dar cum sa ramii detasat dar si implicat, incit detasarea sa nu fie ocolire a vietii?

Ma gindesc ca acum va asteptati sa va spun raspunsul aflat pentru aceste intrebari, solutia gasita.

Nu o sa o fac. Pentru ca nu-l am decit pe cel ce ma priveste, si pentru ca stiu acum ca zbaterea pentru a afla un astfel de raspuns face parte din el, din raspuns, sau din solutie, altfel spus.

Dar am sa va spun raspunsul primit de la Invatatorul meu:

"Se facea ca ma inaltam ca tras in sus, inspre un cer ce nu parea nici de zi, nici de noapte, asa lungit pe spate cum eram. Si ma tot inaltam, linistindu-ma si limpezindu-ma pe masura ce urcam. Apoi, in profunzimea spatiului am zarit ceva. M-am apropiat repede de ce zarisem continuind sa urc si am descoperit ca era un zid, un tavan de piatra zidita, intins cit se putea vedea. M-am lipit de acel tavan si am inceput sa caut o deschidere, prin care sa-l depasesc si sa-mi pot continua urcusul. Dar nu se zarea nicio fisura macar , pietrele acelea imense fiind perfect imbinate, asemenea constructiilor incase. Repede m-a cuprins disperarea, si alergam in toate directiile grabit foarte sa gasesc o trecere. Negasind m-am oprit si am inceput sa scrutez departarile in lungul si-n latul zidului, deslusind repede oarece protuberanta a constructiei, nu foarte departe. M-am repezit intr-acolo, dar nu am descoperit decit o piatra–caramida mai mare decit celelalte, si de aceea iesita in afara . Am privit iar in departari si am zarit o alta protuberanta. M-am napustit si intr-acolo, si am dat tot peste o mare caramida de piatra. Si am continuat asa, sa cercetez alte si alte locuri unde parea sa fie o deschidere, dar care se dovedeau a fi intarituri ale zidului …, pina m-am trezit."

Unde gasim Intelepciunea?

M.M: Da, asa este, cum scriem asa gandim. Cat despre tine, in afara de faptul ca scrii frumos , ai o parere si o gandire profunda si chiar daca ideile si conceptele le-am mai gasit in multe alte carti, tu le imbraci intr-un stil propriu. Si mai cred despre tine , in afara faptului ca citesti mult - ca ai un suflet atat de frumos si deschis incat ai acces la inspiratia divina. Ai scris vreo carte, sau te-ai gandit ca esti atat de talentat incat sa scrii o carte ? Cred ca ai nevoie doar de un subiect si o provocare si restul vine de la sine...

Teo: Asa cum ai perceput si tu, subiectele abordate pe acest blog se regasesc in nenumarate alte inscrisuri, singura scuza pentru ca le-am afisat fiind tocmai "culoarea personala", pe care nu o pretuiesc ca pe un mijloc de afirmare, ci doar ca pe o facilitare a apropierii de intelepciune a celor cu nuante launtrice asemenatoare alor mele.

Am mai fost sfatuit sa incerc alcatuirea unei carti, dar nu suficient de argumentat incit sa ma convinga ca un asemenea demers ar fi viabil. Pina una, alta e limpede ca cei ce cauta intelepciune in timpurile astea au din belsug unde sa o afle, caci se adevereste o celebra profetie si pamintul s-a umplut de invatatura precum fundul marilor de apa.

Pot promite insa ca atit timp cit voi avea semne ca ce scriem aici intereseaza, si de va fi posibil, ma voi folosi de darurile primite si amintite de tine pentru a continua dialogul , binenteles atenti la sens.

A STI - piedica sau ajutor in evolutie?

Amidi: De ce mi se pare greu sa aplic ceea ce cunosc teoretic? Pentru ca incerc sa cunosc totul despre domeniu, gandindu-ma ca atunci cand o sa ating un anumit nivel, voi si experimenta. Si tot aman – uneori la infinit - pt ca a cunoaste totul poate dura o eternitate.

Teo: Analizind in mare, doua sint modurile prin care deprinderea de a sti poate deveni o piedica in evolutia spirituala.

Pentru cei mai avansati, una dintre vamile din urma este aceea ce tine de atasamentul fata de ce stii si fata de nevoia de a cunoaste .

A sti e una dintre fortele fundamentale ale vietii si pentru omul pornit pe Cale exista o perioada cind aceasta forta asigura principalul combustibil al dezvoltarii launtrice. Asa este si cu a avea, e o etapa de dezvoltare launtrica in care trebuie sa acumulezi material, ca sa progresezi launtric. Sau a simti - pe o parte a cresterii spirituale domeniul simturilor e dominant. Dar si pe a avea, si pe a simti si chiar si pe a sti trebuie sa le lasi in urma launtric, la un moment dat, daca vrei sa continui Drumul.

Pentru incepatori, tendinta de a confunda cunoasterea teoretica a experientei altora cu experimentarea efectiva e una dintre cele mai alunecoase piedici. Imaginarea parcursului e un imbold firesc cind te interesezi de drum, dar tot imaginarea se poate solda si cu doua tare greu de depasit, pierderea interesului pentru a parcurge efectiv drumul , odata ce simti ca ai fost deja acolo ( in imaginatie parcursul e mai usor si mai grabnic) si rigidizarea launtrica data de preconceptiile cladite in procesul de prefigurare .