duminică, 27 martie 2011

Acceptarea adevarului


Amidi: De ce adevarul este atat de greu de acceptat? De ce are o incarcatura atat de mare pe care o resimtim din plin – direct in suflet? Si de ce deseori ni se pare foarte dur? Este adevarul o lectie? Ma gandesc la Biblie si la Evanghelii - unde cuvintele lui Iisus pareau destul de dure pt cei din preajma. Desi scopul era acela de indreptare.

Teo: Nu adevarul este greu de acceptat. Orice informatie odata receptata si acceptata ca adevarata si care contrazice o structura mentala inradacinata in mintea noastra, naste durere, caci asta inseamna sa rupem din noi, sa rupem ceva gresit construit pentru a face loc unei noi constructii mentale.

Menirea noastra pe Pamant


Amidi: Avem toti aceeasi menire – evolutia sufletului (este viata un sir de lectii pe care trebuie sa ni le insusim?) sau venim pe Pamant cu misiuni diferite? Este vorba despre evolutia sufletului nostru sau a intregului Univers?

Tin relationarile dintre oameni de acest scop? Adica daca tu trebuie sa inveti rabdarea iti vei atrage in viata pe cineva – pe mine, de exemplu – pentru a-ti putea manifesta aceasta rabdare?

Teo: Tinta finala e aceeasi, drumul catre Ea este altul pentru fiecare. Menirea fiecaruia este urmarea propriului drum, propriei Cai.

Toate manifestarile omului tin de acest scop, deci si relationarile.

Inteleptii spun ca omul este instrumentul prin intermediul caruia Universul se cunoaste pe sine, deci se poate afirma ca fiecare om e o noua incercare a Universului de autocunoastere.

Rabdarea, inteleasa ca ascultare, supunere fata de ritmurile specifice fenomenelor cu care venim in contact, este de la sine inteles ca trebuie sa ne caracterizeze permanent.

Sensul Cunoasterii


Amidi: Cand putem fi siguri ca ne cunoastem indeajuns de bine pe noi insine? Dar daca este o amagire faptul ca ni se pare doar ca ne cunoastem?

Sunt momente care ne surprind – emotii noi, reactii neasteptate, schimbari pe care le simtim in noi........... Oare a te cunoaste nu inseamna a reusi sa nu te mai suprinzi cu nimic? Sa ramai constient permanent de tine insuti si de cine esti? In acest moment insa este imposibila schimbarea si deci evolutia. Ce sens are cunoasterea de sine?

Teo: Trebuie sa-ti evidentiez in primul rind ca ceeea ce numim cunoastere de sine (lumea din noi si din preajma noastra) nu e tot una cu Cunoasterea de Sine (cunoasterea a ceea ce e dincolo de lume, cunoasterea cunoscatorului).

Pe orizontala cunoasterea nu-si poate afla limite, caci formele sint infinite ca varietate si in continua schimbare. Pe verticala exista o limita, dar atingerea acelei limite devine o asezare in cunoastere, mereu aceeasi cunoastere.

Sensul oricarei cunoasteri este aflarea binelui. Apropierea mai binelui da sensul oricarui demers.

Lumina vine din interior


Amidi: De ce am mereu tendinta de a astepta ca Lumina/Adevarul/Salvarea sa vina din afara? Lumina generalizata care sa cuprinda totul – acei 2000 de ani de Lumina, de Paradis terestru despre care tot circula informatii si la care ar trebui sa fim martori pt ca noi am ales asta cu mult timp in urma.

Sau astept si accept Lumina sub forma de informatie pe care o primesc de la altii pentru ca eu cred ca altii au ajuns la ea si o vor impartasi cu mine. Adica altii sunt mai indreptatiti/merituosi decat mine sa detina adevarul.
Sau cer Lumina dinspre Sursa cea mai inalta, Dumnezeu, care este undeva in Ceruri, deci tot exterior.

De ce este atat de greu sa o gasesc, constant, in mine? Pentru ca desigur, momente de Lumina simtim cu totii in interior. Dar doar clipe, sclipiri fugare?

Teo: Pentru a putea sa iti dau cit de cit un reper pentru un eventual raspuns la prima intrebare, trebuie sa clarific intii la care anume dintre raporturile interior–exterior ne referim. Atunci cind ne folosim mintea pentru a intelege cum functioneaza lumea din jurul nostru o facem , in mod obisnuit, ca pe un demers indreptat catre exterior. Atunci cind incercam sa observam si sa intelegem fenomene care se desfasoara in perimetrele trupului nostru, simturilor noastre, eului nostru si intelectului nostru, simtim, in mod obisnuit, ca lucram in interior. Ceea ce face insa diferenta dintre interior si exterior este locul in care ne asezam pentru implinirea demersului respectiv, punctul din care privim.

Daca realizezi ca totul, si cele de care esti constient la un moment dat si cele ramase in afara constientei, sint ale Lui, in El - adica inclusiv propria minte si propriile ginduri, intelegi de ce este gresit sa spui ca Il poti astepta pe Dumnezeu sa vina/arate de undeva din exteriorul tau.

sâmbătă, 12 martie 2011

Cum distingem Adevarul?


Amidi: Cum distingem adevarul intre milioanele de informatii la care avem acces? Mi-ai sugerat o cale catre a gasit rezonante in mine, insa as dori sa o dezvolti.

Aceasta ar fi confruntarea adevarului sau a respectivelor idei cu realitatea apropiata – iar daca gasim corespondente inseamna ca avem de-a face cu un adevar.

Teo: Imi amintesc ca ti-am indicat candva directa dependenta intre gradul de sinceritate cu sine si capacitatea de a distinge adevarul.

La asta ma refeream si cand te-am indemnat sa cercetezi fiecare noua informatie in vecinatatea launtrica a tuturor celorlalte cunostinte verificate in mod direct. Trebuie sa existe imbinare daca nu si segmente comune.

Amidi: In mod sincronic, o revista oarecare mi-a dezvaluit urmatorul argument. Cand esti inteligent si cand esti intelept?

Esti inteligent daca nu crezi decat jumatate din ceea ce auzi; esti intelept daca stii care jumatate!

Observarea realitatii

Amidi: A fi un observator al realitatii mi se pare o misiune imposibila. Cum te detasezi de tine, de asteptarile pe care le ai pentru a observa si a nu interveni – subiectiv – in procesul de observare? Observarea include si analiza?

Teo: Ai dreptate. Atita timp cit privesti din afara fenomenului analizat nu poti vedea decit o parte , ramai strain de realitatea fenomenului ca tot. Altfel stau lucrurile cand privesti din centrul fenomenului.

Observarea si analiza se pot include reciproc.

Granita idealism-realism-optimism

Amidi: Care este granita dintre iluzia adolescentina - idealism, realism si optimism? Oare optimismul are sanse sa se transforme in idealism? Idealismul neaga realitatea, este precum o visare. Optimismul nu neaga prezentul ci incearca sa-l transforme intr-o realitate viitoare mai buna, mai frumoasa.

Realismul se detaseaza de asteptari si observa. Dar viitorul, pentru a fi creat, are nevoie de actiune. Eu cred ca a fi optimist inseamna a actiona. A fi realist inseamna a observa. Este oare suficienta observatia? Ce aduce ea?

Teo: Imi amintesc o gluma in care se spunea ca pesimistul este un optimist cu experienta.

Eu inteleg ca nimeni nu poate fi cu adevarat si total pesimist, caci o astfel de atitudine e incompatibila cu viata. Pentru a putea trai ai nevoie de speranta.

Am sa folosesc o alta gluma pt a explica ce inteleg eu prin a privi cu realism : "cei ce merg cu bicicleta indelung urca si au vintul in fata indiferent de directia in care se deplaseaza."

Ca toate cele ce exista se indreapta spre dizolvare, inexistenta…, e o concluzie limpede pt orice om cu experienta . Cei ce pot privi la cele trecatoare cu detasare (care isi au reazamul launtric dincolo de ele) zic ca acesta este firesc, nici bun nici rau in sine. Cei ce sint prinsi in cele trecatoare devin pesimisti sau optimisti dupa cum sunt influentati de transformarile fenomenelor de care sunt constienti.

Viziunea adolescentina e caracterizata in general de superficialitate , ceea ce lasa loc de extremism - uneori idealista, alteori apocaliptica.